Scrisorile

Ok, M. a ajuns deja la a 6 a scrisoare si nu stiu de ce, ma simt nevoita sa comentez aici, in zona mea de confort. Pentru cei care nu stiu despre ce e vorba, M. scrie niste scrisori pe un anume site, pe care i le dedica fostei lui prietene, A. Dupa 10 ani de relatie, A. il anunta pe M. ca s-a indragostit de un alt barbat si pune capat relatiei. Momentul asta, apoteotic de altfel pentru personajul principal, il impinge pe M. la destainuiri fara perdea, despre viata dubla pe care a trait-o in timpul relatiei. 

In ciuda coincidentei de nume cu unul din personajele inserate in scrisoarea cu numarul 3, drama existentiala a acestui barbat nu m-a marcat in niciun alt fel pana de curand. Scrisorile lui au declansat o adevarata polemica intre cititorii lui, unii consternati de naturaletea cuvintelor lui, altii impresionati de "minciuna celor 10 ani" iar altii, sustinatori ai conceptului "monogamia te impiedica sa traiesti cu adevarat".

Oarecum, din prima lui scrisoare, M. isi motiveaza marturisirea pe care urmeaza sa i-o faca lui A., pe seama sentimentelor contradictorii si sufocante, de a fi fost el cel suferind si nu cel care face sa sufere. Felul in care se simte nevoit sa se confeseze, stiind ca A. se simte vinovata pentru ca s-a indragostit de un altul, e demn de admirat insa ce urmeaza, depaseste barierele intime.

E ciudat dar l-am inteles pe M. Intr-o prima faza, am inteles ca poate amintirea ei si faptul ca in 10 ani, cu toate aventurile, s-a intors de fiecare data in patul si in bratele ei, l-au impins sa fie sincer cu el in primul rand, si apoi cu ea. Mi s-a parut admirabil si curajos din partea lui sa isi numere consecutiv fiecare abatere, cu atata precizie, ca si cum ar fi fost supus bilantului final.

Apoi m-am gandit la A. La cei 10 ani pe care i-a trait cu M. fara sa stie nimic din toate astea. La expresia fetei ei, citind primele randuri din prima scrisoare. La toate sentimentele de anxietate, ura, furie, regret, dezamagire sau, in cel mai fericit caz, indiferenta, care o incercau. M-am gandit la cat de resemnata sau impacata era cu ea, cea care se invinovatise pana atunci ca il facuse pe M. sa sufere, sau la cat de impacata era cu gandul ca el nu era de fapt persoane pe care credea ca o cunoaste.

M-am gandit apoi la mine. Citeam comentariile celorlalti si m-am regasit in multe. Si eu sunt adepta sinceritatii absolute. Imi place sa cred, si vreau sa cred, ca nu am fost niciodata inselata. Si daca am fost, cu siguranta nu vreau sa aflu. Sunt constienta ca e o chestiune de timp, ca in fiecare relatie sa apara sentimentul de a incerca ceva nou. E absolut normal si firesc, in conditia in care nu suntem animale (C. oricat de mult ai incerca sa te amagesti cu teoria hipotalamusului, ai sa observi ca la un moment dat nu poti fugi de adevar.) sa ravnim la altceva. Sa asteptam altceva, sa trecem prin perioade seci si confuze si sa renuntam pur si simplu la obisnuit in favoarea senzatiilor tari. E normal, atat timp cat esti sincer. Atat timp cat ai suficienta incredere in tine sa stii ce faci si mai ales de ce. Decat sa fiu inselata prefer sa mi se zica in fata sincer, nu mai pot/vreau/merge. Pentru ca desi vorba lui Camil Petrescu "Femeile inseala numai barbatul iubit, pe ceilalti ii paraseste pur si simplu" se aplica in egala masura si barbatilor, nu cred ca incalzeste pe cineva ideea ca e agatat intr-o relatie sincera pe jumatate.

Fiecare avem dreptul sa alegem. Barbati sau femei, dragostea se construieste in centrul nostru. In centrul valorilor pe care le adoptam, al sentimentelor pe care le nutrim, al gesturilor pe care le inventam, al cuvintelor pe care le folosim. Dragostea e departe de sentimentul de a insela, pentru ca e mai presus de slabiciunea fizica sau de un libido crescut. Dragostea inseamna respect. Si respectul inseamna sa te gandesti de doua ori inainte sa pui in joc contributia ta si a ei, la acea relatie.

In orice caz, in avalansa de idei si comentarii, m-am simtit nevoita sa-ti spun, M. ca nu ai iubit-o pe A. Nu stiu daca ma gandesc la aceeasi iubire pe care ai folosit-o 10 ani drept paravan, pentru a-ti ascunde slabiciunile pentru alte femei, sau pe care ti-ai asumat-o in fiecare moment de vinovatie, privind-o cum isi plimba naiva mana prin par sau dandu-si ochii peste cap, fara sa stie ca tu pastrai secretul asta. Stiu insa ca ai iubit modul in care te facea sa te simti. De asta te intorceai mereu in bratele ei si la felul ei stangaci. Si tocmai de asta, lipsa ei, te face incomplet si singur, pierdut in greselile celor 10 ani.

Viata e scurta intr-adevar, si putini sunt cei care au ocazia sa traiasca macar o data o dragoste adevarata. Si mai putini sunt cei care au curajul sa iubeasca in felul lor, departe de gurile rele, de intrigi, de nevoi sau piedici. Nu spune nimeni ca fericirea vine iubind sau dispare atunci cand, dintr-un motiv sau altul, tot ceea ce credeai ca este corect sau frumos sau firesc, se destrama. Dar sa fii fericit, inseamna sa fii sincer cu tine insuti in primul rand. Sa fii impacat cu deciziile pe care le iei, cu atitudinile pe care le ai, cu stilul de viata pe care il urmezi. Sa fii fericit inseamna sa iei fiecare greseala/stangacie si sa inveti din ea. Pentru mine, fericirea inseamna sa adorm linistita in fiecare seara, cu gandul ca sunt o parte din universul unora si ca undeva, curand, voi fi o parte din universul cuiva.

In asteptarea noilor tale scrisori, sper sa intelegi ca, raspunsul la intrebarea "de ce inselam femeile?" nu o sa fie niciodata cel pe care ti-l doresti, scriindu-i cu atata precizie, despre o perioada pe care poate nici nu trebuia sa o cunoasca vreodata. 

---

Off topic, azi m-am plimbat prin oras cu castile la urechi si am facut singura shopping. Nu a fost atat de greu! Trebuie sa mai fac astfel de experimente cu mine!

Azi imi place melodia asta: