Nu spunea nimic. Statea in tocul usii si privea in gol prin scaune, usi, pereti ingramaditi, ca si cum ar fi putut sa traverseze strazi, cartiere, kilometri de mobila rasturnata si caramizi dispuse unele peste altele, ca un zid chinezesc intors catre cer, acolo unde noaptea vegheaza o singura Luna.
Masura fiecare centimetru din podea, fiecare zgarietura, urme de pasi greoi, neglijenti, care nu spun o poveste anume. Vasele scartaiau proaspat culcate pe chiuveta si ultimile picaturi de apa se grabeau sa atinga sacadat gratarul din plastic. Isi plimba privirea prin aceleasi locuri pe care de mult le incercase; in vremea cand teoriile se simplificau imediat, cu usurinta, fara nevoia unui alt rationament. Atunci, mesteca cuvintele cu repeziciune, fara nicio ezitare, fara niciun repros; fara sa simta ca nu apartine lumii in care traia.
Usile larg deschise primeau zgomotul neterminat de strazi calcate si mingi rostogolite, covoare batute in zare cu sete si voci. Era dimineata tarzie, singura pe care o stia, singura pe care o invatase in ultimul timp. Isi amintea un refren cunoscut, cu obrazul lipit de tocul usii, si astepta.
Mirosul de cafea devenea insuportabil...
Nu intelesese niciodata efectul placebo pe care si-l induceau unii band cafea. Anxietatea era singurul efect pe care i-l dadea viciul asta cotidian; starea de neliniste, inima impotrivindu-i-se intregului sistem, risipa de energie si luciditate, haos. Nu-i placea haosul dar, cumva, dezordinea era mereu prezenta, se amesteca si curgea prin vene nestingherita, independenta, invadand tesuturi si vase stricand ordinea.
Era momentul potrivit. Acolo, in tocul usii, cu picioarele desculte si parul ud, pret de cateva minute, asista la o crima. Haosul era sugrumat incet; il simtea cum ii parasea trupul, cum striga neputincios sub pori, rupt, desprinzandu-se de tot ceea ce populase fara scrupule, pe gratis. Era ceva temporar cu siguranta, dar era suficient. Aproape ca uitase cum e sa nu-ti mai fie teama, uitase cum e sa zambeasca cu pofta sau ce gust are increderea neconditionata.
Mana ii amortise sub barbie. Se gandea departe, peste multe anotimpuri, ani care se asezau sfiosi, marcand fiecare moment. Savura clipa mai mult ca niciodata. Din departari se auzea usa deschizandu-se; invatase ritmul cu care cheia se rotea, ca o piedica trasa; nimic nu era nou. Pasii se apropiau somnorosi, tarandu-se pe podea. Ziua abia incepea, cu sfarsitul zilei de ieri, in trupul proaspat scapat de haos. Refrenul nu-i dadea pace.
- Bei cafea?
- ... Sigur. Nu-mi pune mult insa. Imi face rau...
