the Butterfly Effect

"change one thing, change everything..."

in Dodii

Nesiguranta, E cel mai bun cuvant. Sunt atat de multe incurcaturi, drumuri fara acces, inca multe indicatoare fara sens, multa indiferenta, uneori multa ignoranta. Ca intr-un vartej de praf, toate zboara nestingherite, amestecandu-se, pierzandu-si formele pana cand te lasa nedumerit, pe asfalt, fara sa stii ce te-a lovit.

Sunt cateva zile de cand respir un alt aer departe de asfaltul care-mi recunostea pasii. Incep sa cunosc strazile ridicate la cer si oamenii, cladirile mentinute cu sfintenie intr-o ordine nefiresc de bine pastrata, linistea din timpul noptii, atunci cand bilele de biliard se strang intr-un dulap inchis si cand baietii nu mai au destui bani sa joace fotbal de masa.

Cand cunosti oameni noi, intotdeauna iti pastrezi un aer proaspat, de nou-nascut. Senzatia ca esti descoperit inca o data de altcineva, poate altfel decat pana acum, e unica. Incep apoi povestirile, gesturile straine, diferite, colorate. Incep apoi bazele unui respect temporar, de amicitie instant. Intotdeauna imi place sa observ primele reactii, primele impresii, primele lumini din priviri sau primele ezitari. Atunci, cutia in care ne pastram adevarata identitate departe de ochii tuturor, se deschide incetul cu incetul pana cand intr-o zi, bagajul se rastoarna pe o masa imaginara.

Cunoasterea dureaza putin. Poate doua zile..poate mai mult. In timp, zilele, orele, secundele, modeleaza un alt cadru in care diminetile vor semana din ce in ce mai mult cu precedentele. Intins in patul temporar, cu ferestrele care s-au mai deschis de mii de ori, nu poti sa nu fii cuprins de nesiguranta. Daca spatiul nu e suficient? Daca zborul invers nu cunoaste alte granite? Daca memoria nu poate fi educata, daca nu vrei sa fii educat?

***

Migrena insista. Bilele se rostogolesc pe masa. Sa fii strain se traduce in "sa fii strain de tine", niciodata mai mult ca acum, niciodata mai simplu. Cunoasterea incepe cu pasi mici, atunci cand credeai ca te cunosti...

M.

The only Exception

*
I've got a tight grip on reality
But i can't let go of what's in front of me here
I know you're leaving,
In the morning, when you wake up
Leave me with some kind of proof it's not a dream ...
*
**
And i'm on my way to believing ...

no Mayday

18.09.2010

E incredibil. Lumea la inaltime pare manunchiuri de pietre, lumini stralucitoare insirate asimetric, prin geamul oval. Simt presiunea, am racit teribil si mi-as fi dorit sa nu fiu atat de preocupata cu nasul infundat sau durerea de cap.

O voce anunta turbulente asa ca imi arunc privirea spre centura de siguranta . "Am trecut printr-o deraiere" imi zic. "Ce poate fi mai rau?" Un copil ma linisteste cu ganguritul lui. Nici nu realizeaza ca se joaca la mii de metri altitudine. E preocupat cu jucariile lui : o revista turistica si vacuta mea norocoasa. Timpul trece greu deasupra norilor.

Avalansa de emotii s-a sfarsit aproape imediat cu decolarea. Ma gasesc surprinsa. Reactiile sunt diferite, simt diferit, traversez golurile de aer bataindu-ma pe scaun, rememorand ultimile zile. In astfel de clipe se intalnesc toate drumurile care m-au asezat in noaptea asta, aproape de cer.

Din nou, timpul care alearga pe langa mine, ma face sa-mi arunc privirea pe geam, acolo unde stelele au cazut in bezna si zac imprastiate pe pamantul strain. Nu stiu unde ma aflu. Nu e important. Toate luminile stralucesc la fel cand pamantul nu e inghitit de nori.

Ma gandesc la ei si zambesc. Inca o data, echilibrul pe care mi l-au dat, se resimte in primul zbor departe de cuib. Am aripile larg deschise si plutesc in neant. In mai putin de o ora voi ateriza; ma voi amesteca cu alte voci, alte cuvinte, alte chipuri cu povesti diferite. Nu ma astept la nimic, pentru ca ma asteapta totul.

Doar ei imi lipsesc...

Love, M.

1000+ ways of global change

In fiecare noapte cand ma intorc acasa, ma lovesc de acelasi strain intins pe jos, zgribulit si certat cu lumea, dar mai ales cu el. Omul asta isi aseaza cu grija bucatile de carton, baiguind haotic despre viata lui jalnica, din care arata cu degetul zilnic, spre trecatori. Felul in care e imbracat, felul in care vorbeste, modul in care isi exprima dezgustul fata de cei grabiti, il indeparteaza si mai mult de schimbare, de progres.

Pentru el, fiecare zi e un alt decalaj, o intarziere spre un drum inevitabil, trist, fara asteptari, fara aspiratii, doar scuze. Motive ingramadite pentru conditia sa de strain uitat undeva, pe trotuar.

In fiecare seara il aud bombanind. Ma intreb deseori cum de a ajuns sa fie asa, sau de ce a ajuns pana aici, asa. Ce ar schimba omul asta acum? Probabil lumea din jur. Ar schimba poate modul in care oamenii il privesc, modul in care il judeca gratuit, felul in care isi permit sa-i ignore prezenta, niciodata insa nu s-ar schimba pe sine. Zilnic, acelasi om cearta incruntat lumea in care traieste, stiind poate in sinea lui ca de fapt se cearta cu el. E totusi prea greu sa recunoasca, prea tarziu sa inceapa din nou si probabil nimeni nu si-ar lua 5 minute sa-l asculte, sa-l inteleaga.

Tot timpul judecam din afara campului de lupta. Parerile noastre, mai bune sau mai rele, pleaca din principiile pe care ni le formam din ceea ce acceptam cu buna stiinta sau respingem prematur. Nu intotdeauna judecam corect, nu mereu suntem apti sa analizam contextul in care lumea isi numara crescator timpul, dar in fiecare dintre noi mocneste dorinta de schimbare.

Sa schimbi inseamna sa cunosti. Inseamna sa incerci, sa gresesti si sa-ti doresti sa te depasesti. As schimba modul in care ne complacem zi de zi cu scuze, promisiuni, minciuni, greseli repetate, cuvinte fara substrat, acceptare. As schimba setea de a trai visul american in provincii, teama de a-ti exprima liber gandurile, parerile, oboseala psihica, stresul, rutina care ne limiteaza, ura, snobismul, indoctrinarea. As schimba indiferenta si egoismul, prejudecatile si invidia.

Sunt multe de zis, sunt cuvinte. Iar cuvintele sunt de prisos. Maine, acelasi om isi va aranja cu dispret cartoanele, invocand vinovati, judecand lumea, dar nu pe el. Sunt 1000 de lucruri pe care fiecare dintre noi le-am schimba, insa niciunul din noi n-ar incepe cu propria persoana.

Oare de ce?

Luv, M.

Last yard

I love this :
*
*
N-am timp! Zilele astea simt ca sunt intr-o cursa contra cronometru. Vreau sa ascult mai mult, sa vorbesc mai mult, sa rad mai mult, vreau sa te tin de mana mai mult, sa te sarut. Vreau sa merg prin aceleasi locuri dragi, prin cele pe care am incercat atat de mult sa le inlocuiesc, pe aceleasi strazi, pe urmele acelorasi pasi.

Zilele astea vreau sa memorez tot. Vreau sa ma asez pe o banca si sa observ oamenii cum trec, sa le vad chipurile de aproape, mai ales pe ale lor.[:x] Nu vreau sa pierd secundele dormind, nu vreau sa irosesc clipele cu prostii. Nu vreau, dar e greu. E greu si e ciudat. E aproape si ma consuma asteptarea pe care o evit dar care ma ajunge din urma.

Vreau sa ma adun zilele astea. Vreau sa ma pregatesc moral pentru absenta lor fizica, vreau sa le pastrez vocile in minte, rasetele, glumele, gesturile. Vreau sa inregistrez tot, zilele astea.
Pe ultima suta de metri, simt ca intr-un timp atat de scurt, toate lucrurile pe care le credeam adevarate s-au dovedit a fi false. Toate imaginile, prejudecatile, toate conceptiile despre viata, despre prietenie, despre iubire, s-au schimbat. Toate s-au intors invers, piesele s-au aliniat si fricile s-au inlocuit.

Mi-e teama de gandul ca m-as intoarce intr-un loc uitat. Mi-e teama sa nu uit.
Mi-e teama zilele astea. Mi-e teama si mi-e dor. E un dor anticipat, pe care sper sa-l pastrez indeajuns de mult incat sa ma aduca inapoi, la locul meu, langa ei.

Lotta love, M.

Friends ... with love!

Nu credeam niciodata ca am sa simt ca distantele se injumatatesc intr-un ochi de prieten bun. Nu credeam ca inima poate sa-mi bata cu putere, atat de tare incat sa-i aud bataile din afara, din afara trupului. Nu credeam ca intr-un minut, haosul, agonia de emotii ambalate in vid, se pot evapora deodata, si toate temerile, toate fricile strans legate de trup si de suflet, se pot dezlega...

Multumesc Fadwa, Cristinuta, Cristi, Klin, Roxana, Alexandra, Pruny, Florin, Alina, Dani, Raluca, Oana, Biki, Adriana, Vlad, Alex, Udruts, Cornel, Vio, Claudiu! Sunteti minunati!

Ma plimbam cu A. incercand sa recuperam timpul pierdut strans in saptamanile cu master si alte nebunii. El era plecat la S. impreuna cu prietenii lui iar F. renuntase sa mai plece la T. din cauza "excesului de dragoste" cu o seara anterioara (lets call it this way hon). Urma sa fie o seara placuta de sambata, cu discutii interminabile despre una..despre altele, prin care puteam sa trec peste stresul interviului, peste zilele impartite si durerea de cap.

"Hai sa termin ce aveam de zis! Apoi intram." mi-a zis ea. Asa ca vorbele si gandurile s-au amestecat, fara sa banuiasca nicio clipa ca ordinea avea sa le fie stricata. Cand m-am apropiat de usa am recunoscut cateva persoane. M-am intors speriata si i-am zis "Ce cauta toti oamenii astia aici?" Nici prin cap nu-mi trecea ca inauntru, oamenii dragi mie ma asteptau. Am incremenit! El nu era la S. ci era acolo, printre baloane, zambind. C nu era in Bucuresti ci ma imbratisa cu drag, K si R. nu erau acasa ci ma priveau cu drag de la masa. Nu cred ca pot sa descriu in cuvinte tot ce am simtit in momentul ala! F. ma privea la fel de emotionata si eu simteam ca plutesc. Curand, m-am dezmeticit, mi-am sters rimelul si m-am asezat in capul mesei pe care o s-o pastrez mult timp in gand si in suflet. A fost o seara minunata, mult peste ceea ce credeam ca pot sa simt, mult peste ceea ce credeam ca mai exista, mult peste asteptarile mele.

Sunteti minunati!!
*
*
Lotta love!! [P.S. this isn't goodbye]

Gotta say mm...

... E placut. Daca ar putea sa inchida ochii, cu manecile suflecate ar putea sa simta vantul cum trezeste iarba. Pe pamantul umed, talpile ar lasa urma pasilor timizi, poate fricosi, necunoscatori. In zare, lumina ar cadea in valuri, rafale de sageti ce i-ar strapunge fiecare celula, fiecare por. Nu sunt ferestre, nici usi. Nimic nu ramane prins, nimic nu pierde esenta clipelor ce nu cunosc drumul inapoi. Ar putea sa cante. Ar putea sa scrie alta poveste. Ar putea sa asculte ...
*

Angus and Julia Stone - Paper Aeroplane
*
I spilled the ink across the page trying to spell your name
So I fold it up and i flick it out
Paper Aeroplane
It wont fly the seven seas to you
Cause It didnt leave my room
But it awaits the hands of someone else
The garbage man ...
*
For some reason, i am afraid...

9/9/10

*
I'm unclean, a libertine
And every time you vent your spleen,
I seem to lose the power of speech,
Your slipping slowly from my reach.
You grow me like an evergreen,
You never see the lonely me at all...
*

Placebo - Without you I'm nothing

Acte

Ciocolata. Iubesc ciocolata. In linistea noptii, cu usa larg deschisa, in zumzet de greieri si freamat de crengi rasucite, cateodata imi petrec ultimile minute din zi cu ciocolata, celebrand parca alt hop. Imi place sa cred ca ma recompensez. E bataia prieteneasca pe umar care-mi aminteste ca, inca o data, cu succes, am traversat o alta zi, fara sa-mi inghit cuvintele.

E dezordine si mi-e lene. Niciodata sentimentul de strainatate n-a fost mai aproape. Am pierdut minute bune cautand un elastic de par si cand, in final m-am hotarat sa-l inlocuiesc, l-am gasit ingropat sub foi si pixuri imprastiate. Imaginea dezordinii a trezit un deja vu. Tot eu, aceeasi camera, aceeasi dezordine, tarziu in noapte, freamat de crengi si haos. Ca un sertar in care pastrezi nimicuri peste nimicuri, in minte mi-a revenit acelasi decor din care s-a cascat linistea pret de cateva minute. Ca si cum s-ar fi schimbat actele...Cine sunt eu cu adevarat? Cine sunt eu acum? Cine sunt maine? Din cate bucati am construit personajul pe care-l plimb in mii de acte, in sute de cadre, zeci de anotimpuri rasturnate, fiind in continuare goala si gata de modelat? Dezordinea ma irita. Ma opresc.

Am uitat sa simt cum e sa fie ziua mea. Cum ar trebui sa reactionez? Ce ar trebui sa spun? Ce nu ar trebui sa spun? E firesc sa fii confuz? Cat dureaza senzatia de multumire-instant si care sunt hainele pe care trebuie sa le porti astfel incat sa iti acoperi toata goliciunea anotimpului prematur? Cand esti mic, dimineata in care te trezesti si e ziua ta, e ca dimineata de Craciun. Apoi zilele "speciale" se amesteca cu restul pana cand devin motive sa iti primesti portia gratuita de urari si zambete. Nu caut motive, nu vreau emotii de plastic, vreau senzatia zilelor "speciale". Cred ca e tarziu.

Am obosit. Azi e deja maine si am obosit...

Luv,M.

despre Cuvinte


Ce sunt cuvintele?
Ce nu sunt cuvintele?

Cand racesc, primul semn e vocea. Intai ma trezesc cu o raguseala crunta, pe care o evit cu pastile. Curand ma trezesc cu franjuri de glas pana devin muta. In clipele acelea, cuvintele nu-mi mai sunt de folos. E un sentiment aiurea cu care ma obisnuiesc greu. Pana sa-mi dau seama, vocea imi revine si cuvintele, aliniate, incep sa-si urmeze sensul firesc. Incerc mai mult cand nu pot sa vorbesc. Simturile se intensifica, devin mai agitata, mi-e teama. Uneori visez ca strig dar nu ma aud. E ca si cum as fi invizibila. Nu e rau sa fii invizibil uneori; alteori, sa fii invizibil e dureros.

Cuvintele spun totul sau ... cuvintele nu spun nimic. E mai usor sa minti prin cuvinte decat sa o faci in absenta lor? Intotdeauna m-am intrebat cum ar fi viata fara sa fim capabili sa ne exprimam verbal. Fara cuvinte, probabil ne-am rani mai greu. Gesturile sunt sincere si precise dar cuvintele sunt inselatoare si dor. Conexiunile ar atinge alt nivel. Fara cuvinte, semantica nu ar mai lasa loc interpretarilor. Poate nu ne-am mai indoi atat de des de ceilalti, poate ne-ar fi mai usor sa avem incredere. Nu ne-am mai minti la fel de usor, nu ne-am mai juca cu imaginea pe care ne-o cream in fata celorlalti, poate nu am mai iubi la fel.

In absenta cuvintelor, probabil gandurile ne-ar sufoca. Haosul de idei, vise, dorinte, sperante, ar ramane inchise ca intr-o cutie a Pandorei. Cutia neagra a fiecaruia dintre noi, ascunsa de restul lumii. Ar fi ciudat...

Cuvintele sunt usi pe care alegem sa le deschidem oricand. Sunt instrumente prin care ne facem remarcati. Cuvintele ne apropie si tot ele ne despart. Cuvintele nu sunt insa de ajuns sa exprime tot ceea ce suntem sau ce vrem sa fim. Cuvintele vin si se duc. Uneori nu inseamna nimic, uneori inseamna totul...

Silly mood

***
I’ve been walking in the same way as I did
Missing out the cracks in the pavement
And tutting my heel and strutting my feet
“Is there anything I can do for you dear? Is there anyone I can call?”
“No and thank you, please Madam. I ain’t lost, just wandering”
*
*
N-as vrea sa incep sa postez numai melodii. Ce-i drept, in ultima vreme, mi-a fost greu sa ma opresc cateva minute sa imi astern gandurile. Oricum mi-ar fi fost dificil sa descriu toata forfota, toata nebunia [in sensul bun da?], toate transformarile care se petrec atat de repede, incat mi-e teama sa nu ratez vreun moment.

Astazi am avut parte de cateva minute extraordinare. Cand spui "extraordinar", poate nu multi se gandesc la sensul propriu. Eu la ala ma refer. Stii, sentimentul ca timpul situat in intervalul acela de clipe e dispus sa te marcheze, sa te urmareasca continuu in momentele goale? E sentimentul de multumire cu sinele, etapa in care simti ca pasii te-au purtat in directia corecta, ca toate eforturile, toti nervii, toata frustrarea [bad bad word!], toate au fost puse la locul potrivit, la momentul potrivit, pentru ca tu sa te trezesti intr-o zi si sa zambesti prosteste gandind ca esti cu un pas mai aproape de omul care vrei sa devii.

De cele mai multe ori imi place sa am raspunsuri pentru orice. Azi nu caut vreo explicatie pentru starea din care scriu, zambind tamp. E o noapte linistita de toamna sau poate, prima noapte de toamna...

Luv, M.