Sand in my shoes

Imi port cu mandrie inelul rosu din plastic, ca un sef de trib mandru de bijuteria lui. Sunt urme de nisip pe covor si cateva scoici stau aruncate pe masa, asezate ca si cum nu le-as fi scos din grupul de scoici intregi sau pisate, pe care am calcat acum cateva ore. Un sentiment de liniste ma imbraca si desi stau uda in mijlocul camerei, iar marea e prea departe acum sa-i mai simt mirosul, inchid ochii si ma gasesc pe acelasi mal, privind aceleasi valuri.

Mi-am petrecut sfarsitul de saptamana in Constanta, in formula magica de 5. Planurile din timpul saptamanii trecute au fost brusc date peste cap, dar nu a durat mult sa stabilim destinatia in care ne-am pierdut cele mai frumoase ore, vizitand marea. Cand suntem toti, imi place la nebunie sa ii privesc vorbind liber despre orice, cele mai traznite idei, cele mai ascunse ganduri sau cele mai socante evenimente din timpul zilei si nu numai. Imi place mai ales felul in care ne alegem destinatiile pentru suc/cafea sau pentru petrecerea timpului liber departe de oras. E mai mult decat un brainstorming, e o libertate desavarsita in alegeri si sugestii, facand lucrurile asa cum vrem noi, unde vrem, cand vrem.

Am plecat sambata dimineata la 7. K. a avut grija sa ne « ridice » pe toate din fata blocului, surprinzandu-ne cu cate o poza. Ne-am urcat in masina, adormiti cu totii, entuziasmati de clipele ce aveau sa urmeze, de drum si de planurile pe care ni le faceam din mers. La prima oprire, ne-am dat seama ca in benzinaria cu pricina, orice combinatie de produse te aducea la intrebarea finala « Doriti si’o prajitura casei ? » iar nota era aceeasi, 8 lei. [ :))] Vremea a fost frumoasa, calda si numai buna de calatorit cu masina. Am facut poze, am ascultat muzica, ne-am crucit la drumurile brazdate de gropi si F. isi intorcea capul de fiecare data cand un tir trecea amenintator pe langa noi. Superstitia lui K. s-a dovedit in curand indreptatita, dupa prima amenda pe care un nene politist, intrerupt din ocupatiile lui cu gogosi, s-a grabit sa ne-o bage pe geam, mai in gluma mai in serios. Ce-i drept, distrati de melodiile mp3-ului meu, niciunul n-am observat mica infractiune sau pe nenea care isi pornise deja sirena, ca in filmele cu urmariri periculoase.

Cand am ajuns in Constanta ne-am grabit sa atingem nisipul. Am parcat undeva sus, in oras, si am coborat pe plaja unde peisajul iti taia respiratia. Ce oameni norocosi ! ma gandeam. Sa ai marea atat de aproape, in fiecare zi dispusa sa ti se intinda la picioare, sa te gazduiasca in timp ce-o privesti cum se freamata in valuri si tu in ganduri, sa te ascunzi in cantec de pescarusi, sa te tii de mana cu cel iubit, ingropandu-ti talpile in nisip si privirea in ochii lui, sa prinzi noaptea pe mal in saruturi dulci..ce noroc !

Mai curajosi decat mine si-au suflecat pantalonii, si-au scos incaltarile si-au intrat in apa. Eu ma gandeam la cei 5 copii nenascuti.[ :))] Am avut un puternic sentiment de deja-vu. Mi-am amintit de LPMul din mai si cum ne rostogoleam fericiti pe nisipul fierbinte, in zambetele lor. Am scris cu o creanga cateva cuvinte pe nisipul ud, ganduri pentru Cza si aia mica, ganduri pentru Gazeluta si alte ganduri. In larg, apa stralucea atat de frumos si toti priveam pierduti in albastrul ei, multumindu-ne in gand, pentru ca eram acolo.

Am plecat de pe plaja sa exploram Constanta si superstitiile lui K. nu se terminasera. Ne-am amuzat copios cand, in spatele nostru, o alta masina de politie striga in porta-voce « Loganul de Galati sa traga pe dreapta ! » A fost amenda cu numarul 2, moment ce nu ne-a afectat absolut cu nimic nici dispozitia generala, nici scurta sedere in minunatul oras de la mare. Ne-am plimbat in port, pe o faleza mult mai frumoasa decat imi imaginam, cu multi oameni, copii si lucruri frumoase expuse atat cat trebuia. Desi R. vroia sa mergem la « Pestinariu », am renuntat la idee, multumindu-ne cu un popas la o terasa foarte draguta [cu organizare precara insa :))]. Stateam la o masuta pe marginea apei si in larg erau acostate cateva barci. Imaginea era rupta dintr-o poza cu porturi italienesti in care lumea isi gasea refugiul departe de poluarea orasului. L-am vazut pe Dony si am facut cu totii senzatie la masa, discutand despre diverse, asa cum facem noi de obicei, fiecare in legea lui. F. sufera de masele, eu cautam o unghiera, R. facea poze, K. ii explica F.ei initialele masinii iar Cristinutsa se prapadea de ras cand toate cuvintele se intalneau la mijloc de unde se intorceau in acelasi loc, fara noima : « Ce naiba tot fac aia la bucatarie ca ma duc peste ei ! », « Ai inteles care e faza cu masina da ? », « Oare astia au unghiera pe aici ?/Uhm, ce inghetata buna ! », « Eu beau bere. », « Da-te sa-ti fac o poza ! »

Am pierdut vreo doua ore in port admirand peisajul, atipind un pic in masina si spre seara ne-am dus sa mancam. Proasta decizie cu meniul(suntem toti de acord, cred !) insa data viitoare vom sti sa ne limitam la meniuri cu cartofi prajiti si crochete. Desi intentionam sa ajungem in Vama sau in Costinesti, orasul a fost o buna alegere pe care am sarbatorit-o cu lichior, votca cu Granini, bere si indubitabil, multa cola. Am toastat pentru multe lucruri, mai ales pentru prietenie, pentru noi, pentru ca eram impreuna, pentru iubiri frumoase si apuse, pentru Gazeluta, pentru ipocrizie (pentru ca era motivul pentru care eram toti atunci, acolo), pentru vremuri mai bune, pentru ghiului meu rosu si pentru Dony.[ :))] In larg, ne-am luat patura si ne-am asezat pe stabilopozi. Am cantat pana ne-am pierdut vocile de tot (si pana s-a terminat bautura), am dansat sincroane [ :))] fredonand melodiile, am ascultat marea cum se izbea in zeci de valuri si am privit cerul plin de stele.

Dimineata, inghesuiti, mahmuri si putin tafnosi, pierdusem rasaritul. Soarele tasnea indiscret din orice ochi de geam si pescarusii zburau in legea lor deasupra noastra. Am pornit motorul si am plecat, oprindu-ne la Carrefour sa mancam. Un alt deja-vu m-a trimis in trecut. La aceeasi masuta din fata cu Springtime, un alt cuplu se tinea de maini, privindu-se finuts. Le-am zambit si am plecat. Superstitia lui K. s-a oprit la a3a amenda, in drumul spre casa. Cu totii am inteles ca escapada noastra probabil supara sortii, sau, oricum, norocul nu era chiar de partea noastra. Am ajuns insa cu bine acasa, obositi dar fericiti, inca sub vraja unui week-end departe de tot.

Uneori, timpul nu e de ajuns sa-ti vindeci o inima indoita, o asteptare esuata sau o experienta incheiata prost. Uneori ai nevoie de momente care sa-ti aduca aminte ca viata nu e formata numai din ce cunosti ci mai ales din lucrurile pe care urmeaza sa le afli pana in ultima secunda. M-am lasat purtata de val week-endul asta si am lasat marea sa stearga urmele scrise ieri pe nisipuri umede.

Lotta love ! [and this http://www.youtube.com/watch?v=xcNdgP3Gi_I]