"Daca ar prinde glas agitatia surda din mine, fiecare gest ar fi o ingenunchere la un zid al plangerii. Port un doliu din nastere; doliul acestei lumi."
(E.Cioran)
*
Sufar de o boala incurabila. Inca de cand eram mica, tata imi zicea raspicat, ca in curand, lumea in care ma voi aventura ma va rani de multe ori pentru felul meu mult prea direct de a fi. Imi aduc aminte ca primul acces de rebeliune in public impotriva cuiva a fost in clasa intai. Bineinteles, ai mei isi amintesc cu teroare si alte clipe, precum primul meu dinte scos in strada, cu o dentista sub acoperire si strigatele mele de ajutor, injuriile, bataile din picioare, sub ochii speriati ai bunicii. In clasa intai mi-am facut invatatoarea "proasta". Colegii mei au incremenit, ea s-a ridicat de la catedra, s-a apropiat de banca mea si m-a intrebat "Ce ai spus?"; senina i-am raspuns "tu esti proasta!"(ne facuse pe toti prosti pentru ca nu am raspuns la nu stiu ce exercitiu)
Ma privea surprinsa si usor iritata; nu intelegea cum un copil de 8 ani tocmai o facuse proasta. Toti colegii mei au plecat acasa iar eu am ramas singura cu ea. Bunica ma astepta afara ingrozita, intreband toti copii ce s-a intamplat cu mine. A inlemnit de rusine, cand m-a vazut in clasa desenand, fara niciun gand de a-mi cere scuze. Ala a fost primul moment in care am simtit ca indiferent de ascutimea gandurilor mele, imi voi asuma riscul exprimarii lor libere.
Veti spune : "Bine! si mereu ai zis tot ce ai gandit?"..Da!mereu. E o cruce pe care o port, un defect sau un avantaj prost exploatat (asa cum mi-a zis A.) insa face parte din mine iar eu sunt parte din tot ceea ce fac, spun, cred; sunt parte din adevarul meu universal pe care unii nu-l vad asa cum ar trebui, nu-l inteleg si nu-l accepta.
O vreme, am facut un compromis cu gandurile mele; le-am selectat astfel incat sa multumeasca pe toata lumea, am preferat sa imi opresc ideile despre ceva sau cineva, la timp. Tata avea dreptate. Curand, parerile mele, ideile mele se intorceau impotriva mea. M-am pierdut intr-un labirint in care, in loc sa-mi urmez instinctul, analizam gresit oameni, valori, idealuri. Nimic nu era dus pana la capat, nimic nu era transparent. Oamenii din jurul meu erau bucati din ceea ce vedeam pentru ca ii priveam din unghiuri diferite, valorile in care credeam erau distorsionate pentru ca lipseau piese si idealul meu era departe pentru ca il impingeam continuu.
In ziua in care am inceput sa spun iar ceea ce gandesc, nimic nu s-a mai potrivit. Oamenii obisnuiti cu jumatati de masura s-au innecat pe loc cu intregul, valorile si-au modificat forma, ansamblul s-a prabusit. Ma invinuiesc uneori pentru asta, pentru ca am creat asteptari false, pentru ca sunt sclava propriilor mele ganduri, pentru ca nu pot sa le ignor, pentru ca nu pot sa traiesc fara sa simt, pentru ca nu ma respect indeajuns daca nu sunt sincera in primul rand cu mine. Sinceritatea m-a ajuns unde sunt. Am cunoscut multi oameni, am incercat lucruri noi, am acordat incredere, am iubit, m-am deschis si am uitat sa inchid usi. Si prin usile deschise unii au intrat si mi-au luat lucruri de pret.
Sufar de o boala incurabila, boala gandurilor mele, limbajul sufletului meu deschis non-stop pentru oricine e dispus sa asculte. Am pierdut multe si voi mai pierde inca pe-atat, dar m-am nascut cu vocea lor in mine, si o sa mor cu ea.
Ma privea surprinsa si usor iritata; nu intelegea cum un copil de 8 ani tocmai o facuse proasta. Toti colegii mei au plecat acasa iar eu am ramas singura cu ea. Bunica ma astepta afara ingrozita, intreband toti copii ce s-a intamplat cu mine. A inlemnit de rusine, cand m-a vazut in clasa desenand, fara niciun gand de a-mi cere scuze. Ala a fost primul moment in care am simtit ca indiferent de ascutimea gandurilor mele, imi voi asuma riscul exprimarii lor libere.
Veti spune : "Bine! si mereu ai zis tot ce ai gandit?"..Da!mereu. E o cruce pe care o port, un defect sau un avantaj prost exploatat (asa cum mi-a zis A.) insa face parte din mine iar eu sunt parte din tot ceea ce fac, spun, cred; sunt parte din adevarul meu universal pe care unii nu-l vad asa cum ar trebui, nu-l inteleg si nu-l accepta.
O vreme, am facut un compromis cu gandurile mele; le-am selectat astfel incat sa multumeasca pe toata lumea, am preferat sa imi opresc ideile despre ceva sau cineva, la timp. Tata avea dreptate. Curand, parerile mele, ideile mele se intorceau impotriva mea. M-am pierdut intr-un labirint in care, in loc sa-mi urmez instinctul, analizam gresit oameni, valori, idealuri. Nimic nu era dus pana la capat, nimic nu era transparent. Oamenii din jurul meu erau bucati din ceea ce vedeam pentru ca ii priveam din unghiuri diferite, valorile in care credeam erau distorsionate pentru ca lipseau piese si idealul meu era departe pentru ca il impingeam continuu.
In ziua in care am inceput sa spun iar ceea ce gandesc, nimic nu s-a mai potrivit. Oamenii obisnuiti cu jumatati de masura s-au innecat pe loc cu intregul, valorile si-au modificat forma, ansamblul s-a prabusit. Ma invinuiesc uneori pentru asta, pentru ca am creat asteptari false, pentru ca sunt sclava propriilor mele ganduri, pentru ca nu pot sa le ignor, pentru ca nu pot sa traiesc fara sa simt, pentru ca nu ma respect indeajuns daca nu sunt sincera in primul rand cu mine. Sinceritatea m-a ajuns unde sunt. Am cunoscut multi oameni, am incercat lucruri noi, am acordat incredere, am iubit, m-am deschis si am uitat sa inchid usi. Si prin usile deschise unii au intrat si mi-au luat lucruri de pret.
Sufar de o boala incurabila, boala gandurilor mele, limbajul sufletului meu deschis non-stop pentru oricine e dispus sa asculte. Am pierdut multe si voi mai pierde inca pe-atat, dar m-am nascut cu vocea lor in mine, si o sa mor cu ea.
Noapte buna.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu