Constatari

Astazi au batut clopotele bisericii armene. Sunt ani buni de cand m-am mutat in cartierul unde locuiesc si cu toate astea, nu cred sa fi auzit vreodata clopotele rasunand mai tare ca azi. Spre seara, cand agitatia din timpul zilei scadea treptat, sunetul clopotelor mi-a trezit un sentiment diferit. E o comunitate mica de armeni si niciodata n-am inteles in ce masura religia lor e diferita de a noastra. Cand ne-am mutat, eu si Z. am fost curioase sa vedem cum e inauntru. Nimic special : banci de lemn, un altar, nu sunt icoane agatate pe pereti sau podoabe, e un mix intre doua religii, si ca in orice lacas de cult, aceeasi liniste apasatoare, ca un abur de incarcatura spirituala. 

Foarte rar imi dau seama ca biserica din fata blocului nu e doar un loc in care se strang zeci de pisici sa miorlaie si sa leneveasca vara la soare ci un loc sfant pentru comunitatea de armeni. Astazi am privit cateva minute in gol, in timp ce clopotele bateau. Putin tenebros, cu siguranta daar, mi-am amintit ca in fata blocului e o biserica.

***

Cu picioarele in aer, priveam bucatile de fier adunate sistematic, intr-un depou vechi. Acelasi sentiment de libertate, cand tii biletul in mana si bagajele aproape, m-a cuprins instantaneu. As fi plecat. Uneori imi doresc sa plec mai mult decat in alte zile. Uneori uit ca am prins radacini adanci si ca desprinderea de pamant mi-ar distruge iar trunchiul, uit ca valiza sta prafuita intr-un colt, ca in sfarsit m-am adunat, asa pierduta cum eram. Alteori sunt dispusa sa risc tot. Inchid ochii si imi imaginez ca sunt singura intr-o mare de oameni. Fiecare isi continua drumul, in directii diferite, fara sa ma observe iar eu ma gasesc in centrul lor, privind cerul, tragand aer in piept si facand primii pasi in haosul cotidian inca o data, singura. Oricum n-as sti unde sa plec. Dar sentimentul e sublim.

**

Imi sunteti dragi si ador sa pierdem timpul impreuna :*