Canuta, om sucit

Cand eram mica, dormeam uneori in week-end la bunici. Imi amintesc serile cu program redus la televizor, cu teatru de papusi si cateva filme vechi care ma inspaimantau. In timpul zilei ma plictiseam teribil. E o liniste deplina in casa bunicilor mei. Peretii sunt atat de subtiri incat orice miscare se simte iar ceasul desteptator rasuna toata noaptea plimbandu-si sacadat acele. 

Imi amintesc de o carte din biblioteca bunicii - "Canuta om sucit". Obisnuiam sa citesc tot ce prindeam in mana, doar sa treaca timpul mai repede insa, cumva, niciodata n-am citit nuvela lui Caragiale. De fiecare data cand imi alegeam cate o carte din raft, treceam repede peste cartea care m-a urmarit toata ziua. Niciodata n-am fost mai curioasa sa stiu povestea lui Canuta asa ca, am facut ce fac de obicei toti: am cautat rezumatul pe internet. L-am gasit oare? Nu! Asa ca am citit nuvela. 

Povestea incepe cu:

"A fost odată un om care toată viaţa lui nu s-a putut potrivi cu lumea - un om sucit.

Mă-sii i-a abătut să nască tocmai despre ziuă la lăsata secului de postu mare, când se pornise o zloată grozavă. Paştele în anul acela cădea în iarnă de tot. Tată-său a alergat cu brişca la moaşa satului tocmai în margine. Moaşa dormea; d-abia se întorsese acasă de la arendaşul moşiei, unde fusese chef. A trebuit vreme până s-o deştepte, până să se îmbrace femeia, până să se urce-n brişcă. Copilul a aşteptat cât a aşteptat şi, până să-şi piarză răbdarea mă-sa care se văita cumplit, şi-a pierdut-o el p-a lui şi s-a repezit aşa fără socoteală în lume, tocmai când s-auzeau clopoţeii de la brişca lui tată-său la scară.[...]"

si se termina:

"Ar mai fi trăit încă bine, daca nu i se întâmpla lui Cănuţă să moară. Într-o zi, dintr-un nimic, iarăşi pentru un moft - ceruse împrumut o mică sumă unui prieten pe care l-a fost îndatorat pe vremuri cu mult mai mult, şi acesta îl refuzase - s-a iritat aşa de grozav din ceartă încât i-a venit un fel de necăciune... Rău... rău... până seara a murit. L-au îngropat a doua zi ca pe toţi morţii.

La şapte ani, i-au facut după obicei parastas ca să-i scoată oasele şi să i le spele. Era de faţă la slujbă nevasta şi câteva rude. Când au dat groparii de coşciugul lui şi i-au ridicat binişor capul putred, ce să vezi! În loc să stea oasele lui Cănuţă de-a lungul şi cu faţa-n sus, hârca sta-n sus cu ceafa şi ţurloaiele erau pornite către grătarul coastelor.
- Asta n-a fost mort bine când l-au îngropat, a zis popa.
- Aş! a răspuns femeia. M-aş fi mirat, Dumnezeu să-l ierte, să-l găsesc la loc... Sfinţia ta nu l-ai cunoscut pe răposatul Cănuţă... om sucit!"

Mi-a parut rau pentru personajul lui Caragiale. Omul pe care il descrie atat de simplu, ma induioseaza. Nu cred ca as fi putut sa inteleg atunci, povestea pe care mi-o inchipuiam diferita. Nu stiu cata semnificatie ar fi avut drama unui om sucit pentru un copil plictisit, intr-o oarecare sambata la bunici. Cumva, gandul despre omul uitat de soarta, m-a insotit toata ziua, fara un scop anume. Nici nu stiu de ce sau cum am ajuns sa caut minute bune, o poveste  care m-a marcat din prima fraza. E ciudat, dar astazi a fost un moment bun in care sa-mi amintesc de zilele din casa bunicilor si mai ales de "Canuta, om sucit". 

Love, M.