Sunt cel putin cateva minute din zi cand simt ca nu-mi apartin. In buzunarele alea de timp paralel cu timpul pe care mi-l impart benevol in diverse activitati cu care ma complac sau nu, simt ca ma privesc de undeva de sus, de unde nu ma pot controla, de unde ma razvratesc, de unde gandurile ma strabat fara noima trecand efectiv prin mine.
Sunt minutele in care obosesc fara sa-mi pese cate batai de inima calculez pe minut sau cate miscari sacadate imi sunt suficiente astfel incat sangele sa poata sa imi alerge prin vene. In pauza asta de circuit suprasolicitat, gandurile de rezerva isi croiesc drum, stari inghetate ies la iveala, nu ma impotrivesc cand sunt luata cu asalt, uneori pe nepregatite, de propria mea persoana. Ca o invazie, multe decizii se rostogolesc haotic pe masa de unde trag linie sa-mi analizez conditia. Rezultatul e contrar asteptarilor mele.
Raman in minutele alea absenta de mine, absenta de echilibrul pe care mi-l insusesc uneori in stare optima fara sa-l si traiesc. Si in deposedarea asta de trup si suflet, ma privesc altfel, ma critic, ma contrazic, pana ma ignor pierduta intr-o alta lume.
Sunt cel putin cateva minute din zi cand simt ca nu-mi apartin. Si in secundele alea amestecate simt ca nu apartin nimanui. Sunt libera sa ma primesc mai neslefuita ca oricand, mai acida, mai sceptica, pana cand anxietatea ma face slaba. Atat de slaba incat ma intorc in trup si ma asez in echilibrul optim pe care mi-l insusesc fara sa-l traiesc.
Acolo zac pana a doua zi.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu