Acte

Ciocolata. Iubesc ciocolata. In linistea noptii, cu usa larg deschisa, in zumzet de greieri si freamat de crengi rasucite, cateodata imi petrec ultimile minute din zi cu ciocolata, celebrand parca alt hop. Imi place sa cred ca ma recompensez. E bataia prieteneasca pe umar care-mi aminteste ca, inca o data, cu succes, am traversat o alta zi, fara sa-mi inghit cuvintele.

E dezordine si mi-e lene. Niciodata sentimentul de strainatate n-a fost mai aproape. Am pierdut minute bune cautand un elastic de par si cand, in final m-am hotarat sa-l inlocuiesc, l-am gasit ingropat sub foi si pixuri imprastiate. Imaginea dezordinii a trezit un deja vu. Tot eu, aceeasi camera, aceeasi dezordine, tarziu in noapte, freamat de crengi si haos. Ca un sertar in care pastrezi nimicuri peste nimicuri, in minte mi-a revenit acelasi decor din care s-a cascat linistea pret de cateva minute. Ca si cum s-ar fi schimbat actele...Cine sunt eu cu adevarat? Cine sunt eu acum? Cine sunt maine? Din cate bucati am construit personajul pe care-l plimb in mii de acte, in sute de cadre, zeci de anotimpuri rasturnate, fiind in continuare goala si gata de modelat? Dezordinea ma irita. Ma opresc.

Am uitat sa simt cum e sa fie ziua mea. Cum ar trebui sa reactionez? Ce ar trebui sa spun? Ce nu ar trebui sa spun? E firesc sa fii confuz? Cat dureaza senzatia de multumire-instant si care sunt hainele pe care trebuie sa le porti astfel incat sa iti acoperi toata goliciunea anotimpului prematur? Cand esti mic, dimineata in care te trezesti si e ziua ta, e ca dimineata de Craciun. Apoi zilele "speciale" se amesteca cu restul pana cand devin motive sa iti primesti portia gratuita de urari si zambete. Nu caut motive, nu vreau emotii de plastic, vreau senzatia zilelor "speciale". Cred ca e tarziu.

Am obosit. Azi e deja maine si am obosit...

Luv,M.