Scris pe trup

"De ce masura iubirii este pierderea ei?"

"Asa incepe un roman frumos ca o scrisoare de dragoste, in care protagonistii se cauta, se gasesc intr-o noapte ploioasa, se iubesc nebuneste si in cele din urma ratacesc iremediabil drumul unul spre celalalt. Pe ea o cheama Louise. Are par prerafaelit si pielea alba ca laptele. Dar persoana pe care o iubeste si care-i asterne pe hartie povestea n-are nici nume, nici chip, nici sex. Insa dragostea nu cunoaste astfel de ingradiri. E, asa cum descopera protagonistii, un drog care se consuma febril, cu disperare, si care lasa urme vizibile si invizibile scrise pe trup."

Se spune ca dragostea e supraestimata, astazi e poate un tabu. Unii poate nu stiu inca s-o defineasca, altii o resping din teama de a fi slabi, slabi si transparenti, mai vulnerabili in fata lumii, in fata lor. Uneori fluturii din stomac si pacea si zambetele, o incadreaza in tiparul perfect, alteori nu exista cuvinte care s-o explice. Citind romanul lui Jeanette Winterson mi-am dat seama ca dragostea e parte din noi, scrisa sau nescrisa pe trup si in suflet. Inca nu stiu cine si-a scris povestea de dragoste; nu pot sa realizez ca e un el sau o ea. Detaliul asta e, surprinzator, evitat pana la sfarsitul cartii. Pasajele despre iubirea din trup si amestecul de parti anatomice care vibreaza sub undele de poveste insiruite frumos, ma fac sa zambesc. Uneori refuz sa cred ca dragostea e reala. Mi-e greu sa o localizez, sa o inteleg, sa o exprim deci poate nu exista. Poate e starea de confort in care uneori ne complacem pentru ca a fi un intreg nu mai e suficient. Si atunci suntem jumatate.

Sunt multe emotii care m-au incercat citind "Scris pe trup". Deasupra descrierilor despre Louise, am vrut sa inteleg dragostea. Am vrut sa ma ascund in paginile povestii lor diferite si sa cred iar. Uimitor roman! Il recomand.

Love, M.