... is not an option!
Azi-dimineata m-am trezit iar, cu telefonul rasunand. In timp ce O. face pregatiri, eu incerc sa ignor tot mai des momentul inevitabil. Nu-mi plac pregatirile. Nu sunt genul de om care incepe sa-si faca bagajele cu o luna inainte, care cerceteaza pana si cel mai mic aspect, care asteapta. Nu-mi place sa astept. Nu sunt iresponsabila si stiu foarte bine in ce ma bag, de cele mai multe ori:D. Insa ador sentimentul de panica, ultima suta de metri, emotiile alea nefiresti, mixul ala de trairi pe care nu poti sa ti le explici : anxietate, teama, dor, agitatie, nou. In sensul asta evit sa ma gandesc la viitorul apropiat; nu mi-am inceput nicio numaratoare, valiza sta la locul ei, imi zic aproape zilnic ca "my days here are not over">:).
E ziua tatei. I-as fi dorit o zi speciala, fara griji, departe de canicula, de rutina; departe de orice gand i-ar putea increti fruntea, departe de Traian 11 mai ales. In momentele astea ma simt mica. Mica si neputincioasa. Urasc sentimentul asta! Urasc de fapt ideea ca, momentan, altii scriu regulile jocului. Nu e o zi speciala, nu pentru el. E insa o zi memorabila, si nu in sensul bun. Ca o tornada, criza lasa doar praf in urma ei. Praf, frustrari, dezamagiri, indoiala, poate curaj, ambitie, poare dorinta de schimbare, nevoia de razvratire, de dreptate.
Il iubesc si-l respect. Il apreciez pentru cine este in fata mea, in fata lor, oriunde, oricand. E stalpul caminului meu, e cel care ma provoaca sa-mi doresc mai mult, cel care-mi da putere si ma sprijina, cel care ma asculta, cel care ma intelege, cel care ma cearta si cel care ma inspira. La multi ani tata! Sa fii sanatos si sa rezisti, pentru ca singur n-ai sa fii niciodata.
Song of the day:
Lotta love, M.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu