De cand cu dezastrul din Japonia, citesc aproape zilnic orice stire despre ce urmeaza sa se intample in lume. Evident, ziarele exagereaza. S-a ajuns la asa o sete de audienta si de bani in primul rand, incat unii sunt in stare sa minta cu nerusinare, chiar daca minciunile lor alimenteaza fricile multor cititori. Si totusi, stau si ma gandesc ca lumea e intr-o decadenta continua pe care nu putem si nici nu avem cum s-o cosmetizam.
E trist cum calamitati trezesc populatii intregi, fara s-o trezeasca de fapt. Pentru ca desi cu totii aratam compasiune sau empatie, nimeni nu poate pricepe ce e in sufletul unui om care a pierdut tot si a ramas doar cu o frica de neinteles, cu lipsa persoanelor dragi, lipsa celor construite poate cu greu intr-o viata de om. Suntem prea mici sa intelegem disperarea altora pentru ca fiecare din noi are drama lui existentiala. Fiecare din noi simte ca i se intampla cele mai grele lucruri, cele mai nedrepte, ca e neinteles si singur. Si eu simt asta de multe ori.
Azi imi dau seama ca, de fapt, drama mea existentiala nu exista. Nu am realizat suficient de multe lucruri, nu am construit destule, nu am cunoscut destui oameni, nu am crezut indeajuns in ceea ce conteaza. In toata criza asta de idei si emotii imi dau seama ca propria-mi decadenta e indusa de fiecare zi in care alunec pe intuneric, fara sa urmez vreun drum, fara sa-mi asum riscuri, fara sa ma desprind de frici, incertitudini. Oamenii care stau langa mine ma ajuta sa vad asta mai mult ca oricand.
Luv, M.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu