Trebuie sa-ti infasori inima intr-un ambalaj pe care sa-l uiti impachetat.
Trebuie sa treaca ore, zile, ani, ochi si maini straine peste coastele moi.
Trebuie s-o lasi singura sa cunoasca distanta, sa simta lipsa,
Sa se schimonoseasca in toate felurile ca un copil rasfatat, si sa invete.
Trebuie sa ai rabdare cu noptile in care simti ca nu existi,
Atunci cand mainile se lungesc si ochii se deschid larg si gura tanjeste dupa alte cuvinte.
In noptile acelea sangele se varsa inundand tot, clocotind.
Trebuie sa-l lasi sa curga in trupul in care dormi, flamand de viata.
Trebuie sa ma conving ca nu esti bun, sa ma conving ca nu sunt buna,
Si sa te oblig sa pleci fara sa te intorci dupa bucati din inima deja impachetata.
Trebuie sa imi inchid obloanele si sa imi ascut cuvintele, sa le fac sa doara,
sa ramana acolo in fiecare ceas si sa traseze distante intre noi.
Trebuie sa uiti si sa zambesti, dar sa respiri inca, prins in ambalaj.
Trebuie sa te intorci de fiecare data mai cald si mai luminos, mai uman decat mine,
sa te asezi la locul tau in care nu-ti fac loc,
si sa ma obligi in fiecare zi, sa te port cu mine, sa ma contrazic.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu