Esposende

[ ... Azi am fost la ocean. Un milion de senzatii. Baietii au facut surfing iar eu si O. ne-am desfatat cu soare. Mai mult decat perfect! ... ]

2/14/2011

... Perfect! ...

Abandon

“Te iubesc!”, ii zicea plecand.

Se gandea la prima data cand s-au vazut: ce purta, cum mergea, cum rostea timid cuvintele si-si ascundea privirea. Apoi se izbea de asfaltul pe care il calca sacadat. Plecase prea repede poate? Ar fi trebuit sa priveasca inapoi? Ar mai fi fost acolo, stand in acelasi loc, privind in gol? Si daca ar fi fost ce-ar fi putut sa faca? Cuvintele deja scobeau indoieli si rani. Creierul si inima se luptau sa inteleaga, sa accepte, sa reziste asediului de sabii ce cadeau nemarginit.

Era frig. Ce naiba se intampla ? Ieri se jucau in zapada nepasatori, ca si cum ar fi fost prima iarna impreuna. Ca si cum n-ar fi nins niciodata atat de frumos, atat de des, si n-ar fi fost niciodata mai perfect locul in care se rotogoleau unindu-si nasurile inghetate, buzele crapate si apoi ochii intr-o singura privire.

Ieri simtea iubirea ca un glonte ce-i gaurea stomacul cu incetinitorul, lasand in urma lui pace si delir, lumina care se intindea in vasele de sange. Iubirea semana cu o moarte lenta a tot ceea ce fusese rau in trecut, ca o curatenie de primavara cand respiri usurat, cu plamanii stersi de praf. Asta era iubirea lor pe care o purtau pe strazile cunoscute si necunoscute, in fata strainilor care nu intelegeau cum poti sa traiesti cu o jumatate de inima. Si ei zambeau tinandu-se de mana, apartinand unul altuia, sau crezand ca apartin unul altuia, sfidand timpul, anotimpul, trecatorii.

Isi amintea chipul de acum 5 minute; ochii pierduti cu gene dese, buzele care se miscau lent, tremurand. Trasaturile se schimbau cu fiecare cuvant care parca nu-i apartinea, care se forta sa vada lumina zilei si varsa liniste intre ei. Glontul se intorcea. Acum scobea in sens invers, in cavitati cicatrizate, vindecate demult. Aspira lumina din vene lasandu-le seci, seci ca pieptul din care bucati din alta inima se scuipau incet in pieptul celuilalt.

Obisnuiau sa se plimbe seara departe de toti si de toate. Fugeau de oras, de chipuri cunoscute.Niciun om care trecea acum, pe strada, nu parea cunoscut. Vocile se aprindeau acoperind melodia pe care bausera prima cafea, apoi pe cea pe care o ascultau in masina, sau pe cea din prima noapte. Cand iubesti, fiecare melodie inseamna ceva nu pentru ca marcheaza un anume moment ci pentru ca pastreaza senzatiile din acel moment, sclipirea, coltul gurii, incheietura mainii, mirosul de pin, farfuriile imprastiate sau hainele de pe jos.

Sunetele se schimbau. Unde pleca? Unde se incapatana sa se ascunda departe de cuib, departe de trupul care ocupa jumatate din singurul pat pe care il impartise vreodata? Fara niciun aviz dragostea lua tot. Asista la un partaj de amintiri si sentimente care se inghesuiau sa loveasca, sa produca confuzii, furie, teama, regrete, dispret. Era iar frig si iarna deasupra si sub talpi si poate, in sensul opus, acelasi glont scobea in trupul celalalt, lasandu-l la fel de sec, la fel de bolnav, la fel de singur.

Inainte sa iubim, dragostea isi face loc singura in spatii pe care nu le cunosteam; se instaleaza comod in stomac, apoi in gand si atunci cand se cuibareste in inima, iubim cu gura si cu trupul. Atunci “te iubesc” devine, mai presus de consoane si vocale, sunetul vocii pe care vrei s-o auzi mereu, respiratia pe care vrei s-o imparti mereu cu alta, mana care isi gaseste loc perfect in alta mana, in fiecare zi, in fiecare noapte.

Acum “te iubesc” inchidea cercul de momente si trairi care cereau vinovati. Acest ultim “te iubesc” respingea vocea care obisnuia sa trezeasca un intreg circuit, respiratia straina sau mana care se intindea sa-si primeasca loc. “Te iubesc” lasa indoiala, vinovatia, instrainarea. Printre consoane si vocale lasa amintirile sa se intoarca, sa loveasca, sa consume zilnic spatii care ramaneau vesnic deschise.

Era tarziu si frig si oamenii priveau fara sa vada mainile cum tremurau in buzunare, fara sa asculte cum se desprindeau talpile de pe asfaltul inghetat, sau cum trupul pleca cu mintea si sufletul mutilate. Era noaptea in care, inca o data dragostea lua tot. Trupul ratacea in frig confuz si singur, maturand moloz, mestecand cuvinte si vise, dorinte apuse brusc, inchizand obloanele unei inimi care isi jura inca o data ca nu va mai face niciodata loc unei alteia.

just love it

Insomnie

Cateva picaturi de apa matura geamul.

Ma sting in camera pe care o detest din fiecare colt in care m-as afla.

Cuvintele ma mananca pe dinauntru, inca o data si inca o data.

Dimineata, prin draperii vad viata.

E acolo la aceeasi ora, asteapta sa o vad, sa o invidiez, sa o caut.

Bucati de hartie stau imprastiate pe jos, intoarse invers, ieri.

Am uitat in ce zi suntem. Nu prea-mi pasa.

Mi-e cald si mi-e frig in acelasi timp, in patul dezordonat.

Probabil multi altii au asteptat dimineti in patul asta; multi au dormit, altii au iubit.

Cativa au tanjit la un sfarsit de zi printre cearceafuri;

Altii s-au luptat cu ei insisi.

Membrele se lungesc cand dormim. Creierul lucreaza neincetat.

In laboratrul de ganduri, noptile framanta amintiri si senzatii netraite inca.

Atunci imi descalt picioarele obosite si alerg pe un tarm vesnic alb, cu nisip fin.

Atunci gasesc noi cuvinte prin care sa lovesc, pe care le uit mai apoi.

Atunci uit sa dorm si atat.

In patul strain, cu cearceafurile mototolite si perne asimetrice, uit sa dorm.

Noaptea incepe cand trupul cade rapus. Apoi gandurile se trezesc.

E un cutit cu doua taisuri de care ma apuc fara sa invat sa simt durerea, fara sa reactionez.

Ma lovesc singura de peretii pe care-i ridic singura in jurul meu,

Si uit sa dorm.

...

De ce nu reactionez in niciun fel?

Am convingerea ca undeva, adanc strans sub coaste, ceasul pe care inca nu pot sa-l inteleg, ma poarta pe drumul cel bun. Asteapta sa ma contrazic constant, sa ma impotrivesc zilnic si apoi s-o iau de la capat.

Nu reactionez pentru ca sunt mai departe decat as fi crezut vreodata ca pot ajunge, din starea de demolare ingenua pe care obisnuiam sa mi-o induc. Peretii care se rasturnau peste firea naiva lasand sa curga valuri de caramizi si praf ma sufocau. Pe intuneric, cu gandul bajbaind emotii artificiale, iarna obisnuia sa ma consume. Acum nu mai reactionez.

Refuz.

fast fwd

Absentez. Stiu. Zilele astea incerc atat de mult sa-mi fac fata incat mi-e imposibil sa ma "descos". E una din perioadele in care cuvintele nu sunt de ajuns. Nu sunt de partea mea, si e mai bine sa fie asa. Cat valoreaza de fapt cuvintele cand sub piele cad pereti care te sugruma incet?

It's not about the words you say, but those you don't.

M.