Last day on Earth

... E tarziu. Ma fastacesc, ma impiedic de aceiasi pereti scorojiti, de aceleasi ferestre inchise care apasa pe sufletul meu, cu aschii din lemn dulce. Acum e acum. Nu gasesc o ordine potrivita sa opresc circuitul in favoarea mea. Agitatia ma ajunge din urma, asa ca ma grabesc sa strang tot ce am intr-o valiza pe care s-o inchid cu greu. Acolo stau inghesuite toate planurile de viitor, toate sentimentele pe care inca nu le-am trait, toate dezamagirile, toate implinirile. Acolo asteapta tacuti oamenii pe care inca nu i-am cunoscut, oamenii care nu m-au facut inca sa sufar, cei care inca nu m-au iubit. Inchid valiza cu greu; cutie din care atarna ganduri trecute si viitoare.

In strada lumea alearga haotic. Unii tipa, altii danseaza. Cativa s-au oprit pe iarba si privesc cerul care isi modifica formele si culorile. Privesc in tacere, cu mainile culcate sub cap, cum materia se consuma cu repeziciune.

Asteptarea ma irita.

Nu stiu cum sa reactionez, cum sa opresc ceasul din mine. Nu-mi ajung mainile sa imbratisez atatea trupuri, nu-mi ajung cuvinte sa imprastii ganduri. Nu incap in atatia ochi, nu au loc atatea inimi, atatia centimetri de piele zac pierduti, incapabili sa pastreze atatea amprente, urme din ceea ce iubesc.

Ca o explozie de reactii, lacrimile imi atarna de trup si simt ca pierd. Lumea imi aluneca printre degete, pierd tot. E sfarsit de inceput si plang. Minutele masoara agonia din care astept ascunsa in bratele lui, in zambetul ei, in patul de clipe ce nu se mai intorc niciodata …

haos Rupt

Nu spunea nimic. Statea in tocul usii si privea in gol prin scaune, usi, pereti ingramaditi, ca si cum ar fi putut sa traverseze strazi, cartiere, kilometri de mobila rasturnata si caramizi dispuse unele peste altele, ca un zid chinezesc intors catre cer, acolo unde noaptea vegheaza o singura Luna.

Masura fiecare centimetru din podea, fiecare zgarietura, urme de pasi greoi, neglijenti, care nu spun o poveste anume. Vasele scartaiau proaspat culcate pe chiuveta si ultimile picaturi de apa se grabeau sa atinga sacadat gratarul din plastic. Isi plimba privirea prin aceleasi locuri pe care de mult le incercase; in vremea cand teoriile se simplificau imediat, cu usurinta, fara nevoia unui alt rationament. Atunci, mesteca cuvintele cu repeziciune, fara nicio ezitare, fara niciun repros; fara sa simta ca nu apartine lumii in care traia.

Usile larg deschise primeau zgomotul neterminat de strazi calcate si mingi rostogolite, covoare batute in zare cu sete si voci. Era dimineata tarzie, singura pe care o stia, singura pe care o invatase in ultimul timp. Isi amintea un refren cunoscut, cu obrazul lipit de tocul usii, si astepta.

Mirosul de cafea devenea insuportabil...

Nu intelesese niciodata efectul placebo pe care si-l induceau unii band cafea. Anxietatea era singurul efect pe care i-l dadea viciul asta cotidian; starea de neliniste, inima impotrivindu-i-se intregului sistem, risipa de energie si luciditate, haos. Nu-i placea haosul dar, cumva, dezordinea era mereu prezenta, se amesteca si curgea prin vene nestingherita, independenta, invadand tesuturi si vase stricand ordinea.

Era momentul potrivit. Acolo, in tocul usii, cu picioarele desculte si parul ud, pret de cateva minute, asista la o crima. Haosul era sugrumat incet; il simtea cum ii parasea trupul, cum striga neputincios sub pori, rupt, desprinzandu-se de tot ceea ce populase fara scrupule, pe gratis. Era ceva temporar cu siguranta, dar era suficient. Aproape ca uitase cum e sa nu-ti mai fie teama, uitase cum e sa zambeasca cu pofta sau ce gust are increderea neconditionata.

Mana ii amortise sub barbie. Se gandea departe, peste multe anotimpuri, ani care se asezau sfiosi, marcand fiecare moment. Savura clipa mai mult ca niciodata. Din departari se auzea usa deschizandu-se; invatase ritmul cu care cheia se rotea, ca o piedica trasa; nimic nu era nou. Pasii se apropiau somnorosi, tarandu-se pe podea. Ziua abia incepea, cu sfarsitul zilei de ieri, in trupul proaspat scapat de haos. Refrenul nu-i dadea pace.

- Bei cafea?

- ... Sigur. Nu-mi pune mult insa. Imi face rau...

Nimeni de nicaieri

Confuz...ca o amnezie temporara. Bucati din memoria pierduta partial, se intorc fragmentar, sa trezeasca alte stari, stari latente, ascunse sub straturi de piele si oase si vene. Simt circuitul greoi, cu intarzieri de reactii si printscreen-uri neasteptate. Amintirile se amesteca pana cand creaza confuzie. Ce inseamna floarea de pe covor? Cand s-a ratacit bratara din piele, pe unul din sertarele deschise? A carui jumatate o pastrez atarnata de sufletul meu confuz, intr-o urma de ata ce sta sa-si piarda din caracteristici? Hartia ingalbenita de timp, si nisip, a sters aproape tot. Cuvintele nu se mai disting, dar palmele o recunosc, ca intr-o noapte ce a inceput si s-a sfarsit in acelasi timp.

Se rostogolesc pernele una dupa alta, printre usi deschise, geamuri inchise, maini si picioare goale, pana in strada..pe trepte necunoscute, pereti mazgaliti de pasi timizi, de strain care iubeste. In carti respira flori si frunze. Ochiul le recunoaste tacut, le pastreaza pentru un minut imaginea, pana cand se destrama incet; castele de nisip pierdute in zare, praf care alearga neincetat inainte si inapoi.

Trupul flamand, intins intre cele doua lumi, invata sa recunoasca. O data sters de urme si pete, amprente ce lasa cute adanc sapate, tanjeste acum dupa arsuri si patimi, bucati din memoria pierduta. E confuz si amnezic si strain. E trupul nimanui, de nicaieri.

...

Always and forever is such a long, lonely time...

Gotta say mm...

... E placut. Daca ar putea sa inchida ochii, cu manecile suflecate ar putea sa simta vantul cum trezeste iarba. Pe pamantul umed, talpile ar lasa urma pasilor timizi, poate fricosi, necunoscatori. In zare, lumina ar cadea in valuri, rafale de sageti ce i-ar strapunge fiecare celula, fiecare por. Nu sunt ferestre, nici usi. Nimic nu ramane prins, nimic nu pierde esenta clipelor ce nu cunosc drumul inapoi. Ar putea sa cante. Ar putea sa scrie alta poveste. Ar putea sa asculte ...

*

Angus and Julia Stone - Paper Aeroplane

*

I spilled the ink across the page trying to spell your name
So I fold it up and i flick it out
Paper Aeroplane
It wont fly the seven seas to you
Cause It didnt leave my room
But it awaits the hands of someone else
The garbage man ...

*

For some reason, i am afraid...

Cliseu

… Putin fastacita, poate in sfarsit satisfacuta, in goliciunea ei, isi aduna hainele de pe jos, intr-o graba nejustificata. Zambind ironic, el trage lacom din tigara, multumit ca planurile i-au mers asa cum banuia. Era femeie in fond, una deloc diferita de altele. Cat i-ar fi putut rezista? Cat s-ar fi putut amagi cu gandul mincinos ca l-a uitat, ca l-a inlocuit cu success cu un altul?

Gandul la celalalt, nefericitul caruia tocmai i se pusesera coarne, n-o oprise sa i se ofere pe tava, poate prea curand sau poate prea usor, celui dintai.

De dragul timpurilor trecute, satisfactia de a insela o impinsese, in sfarsit, in bratele celui care o stapanea inca. In naivitatea lui, celalalt, nici nu banuia cate senzatii se incercau in camera de ieri. Urma sa-i zambeasca naiv, cu siguranta, a doua zi, gandindu-se la cat de norocos e, cum toate se aranjasera in sfarsit, fara drame, fara complicatii, fara « bagaje » pe care sa le poarte peste tot.

Bietul prost. Pierduse detasat in fata trecutului si nici nu banuia ca e mintit cu nerusinare. Unii isi merita soarta …

NOTA : Doar unele femei fac din genul feminin "sexul slab" prin conduita lor josnica, imorala. Restul aduna cioburi. Trist dar adevarat.

Waterfalls

Striga-ma! Vreau sa-ti aud vocea cum se pierde in valuri. Vreau sa simt cum notele se ascund in furtuna de ganduri care ma strang ca un corset. Arunca-ti mana pe umarul meu sa o uit ; chiar atunci cand sangele ii recunoaste caldura si o respinge, ca un pacat pe care il ascunzi intr-un colt de minte, cand e prea tarziu si se intoarce sa te invite sa minti, sa te oblige sa nu-l lasi singur.

Niciodata nu mi-a fost mai frica de inaltime ca acum. Niciodata n-am mai privit apa izbindu-se de pamant si mai ales, de inima mea. Niciodata n-am mai simtit ca esti mort desi respiri, adormi si te trezesti in aceeasi lume din care m-am gasit privind cascada.

Uneori, ne mintim ca dragostea este singurul motiv pentru care merita sa traim. Uneori ne mintim sa putem accepta diminetile de vara cu cearceafuri mototolite, mucuri de tigara in scrumiera si urme de ruj strain pe o camasa asezata stingher pe unul din scaune. Ne mintim ca ochiul ne inseala, si iubim cu trupul pana ce ultima bataie se ineaca in extaz si spasme.

Uneori ne mintim ca sufletul nu are nevoie sa fie hranit, nici mintea, nici spiritul. Uneori ratacim flamanzi o viata intreaga fara sa ne recunoastem ca tanjim dupa altceva. Niciodata nu mi-a fost mai frica de inaltime ca acum. Si totusi, niciodata n-am simtit mai mult ca acum ca pot sa fiu acolo jos, fara sa-mi fie teama sa ma izbesc de valuri sau de realitate. 

In dimineata asta te-am uitat dormind in camera de zi. In somn, ai mestecat cateva cuvinte straine de mine. Te-am privit cateva minute, in timp ce ma imbracam. E prima dimineata in care te-am vazut altfel, e prima data cand am simtit ca perna mea nu-si are locul langa a ta. Pe marginea patului, cu draperiile pe jumatate deschise, am tras cateva fumuri de tigara. E uimitor cat de adanc poti sa dormi, fara nicio grija, fara nicio tresarire, doar tu si perna mototolita sub cap, prins in cearceafuri si fumul meu de tigara.

Imi repetam in gand « 5 minute ». Doar 5 minute m-ar fi oprit sa ma ridic de pe marginea patului si sa plec. 5 minute si m-as fi imbracat cu camasa ta, straina de rujul meu si ti-as fi vegheat somnul, mintindu-ma in continuare ca ochii ma inseala, ca inima se inseala, ca trupul inca te mai poate iubi.

Doar 5 minute, dar am plecat iubitul meu. Te-am parasit in dimineata asta, in patul amintirilor consumate cu fum de tigara, indoieli, minciuni si dragoste din trup. Niciodata nu te-am simtit mai mort, desi respiri acelasi aer greoi, in timp ce, mocnit, arde ultimul muc de tigara pe care rujul meu inca a ramas viu.

Ne mintim ca dragostea e singurul lucru care ne impinge sa traim dar apoi descoperim lumea. De aici incep toate…

Reverie

[14/05/2010, 01:44]

Asfaltul e umed si imi aud pasii cum tulbura linistea unei strazi singuratice. E pustiu. Doar cateva franturi de viata tarzie, prinse intr-o ploaie de primavara. Mai pustie sunt eu. Pustie dar usor mobilata pe interior. Se plimba prin vene acelasi drog cu care ma imbat frecvent. In urma lui raman vesnic seaca, fara sa mai stiu sa-mi deschid porii, sa primesc ploaia, sa uit.

Alcoolul ma adoarme. Ma gasesc in patul pe jumatate facut, cu inima functionand pe jumatate, in jumatate de camera, cu miros de asfalt si ecou de bachata. Acolo zac intre oglinzi paralele, intre adevar si minciuna, intre ieri si azi. Poza ma doare, cana ma doare, florile ma dor, pasii lovesc asfaltul.

Ploaia nu judeca, ploaia vindeca, ploaia cade si eu, cad in acelasi vis, cu acorduri de bachata.

This is for YOU, this is for ME

Ok, ce-i cu postarile astea vechi?..Well, m-am gandit sa-mi inchid vechiul blog dar intentionez sa salvez cateva postari so you'll get to read some of my old thoughts.:D Si pentru ca m-am apucat sa caut prin "sertare", mi-am amintit de Vincent - Don't hate on me. Enjoy! 

Viceversa

...plutesc in deriva pe gheata subtire. sticla scrasneste din dinti si se crapa incet in mii de bucati, mii de cristale reci si crude. un val ma leagana pe patul meu de gheata si tresar din somnul greu cand undele imi gadila burta...

...in desertul uscat ma plimb urmarind pasii care se sterg unul cate unul. nisipul inghite urmele, ca si cand n-as fi existat niciodata. merg de cateva ore si am obosit. aerul inecacios imi usuca oasele; le simt greoi si ma opresc. in zare gol, doar nisip...

***

pe drumul inapoi m-am oprit de trei ori.mi-am aruncat privirea in pamant si am asteptat minutele sa curga. gandurile s-au inghesuit sa ma sufoce, sa ma sugrume. le-am acceptat. le-am primit asa cum primesti ultimul sarut sau ultima imbratisare. mi-am facut curaj apoi si m-am intors. intuneric si liniste, m-am trezit tarziu.

calc gheata subtire si respir nisip.

nimic nu mai e la fel.

Decembrie

Afara e frig. Ce mai conteaza? Nu e indeajuns sa-i tina departe unul de celalalt. Si-au pierdut ultima jumatate de ora sarutandu-se in cativa centimetri parcursi. Se strang in brate, se desprind, se harjonesc. Se arunca cu aceeasi sete muscand din buze ca si cum ar fi un ultim sarut. Se opresc din cand in cand si-si mangaie chipurile, ea pe-al lui, el pe-al ei, secundele trec prin spatiul gol. E momentul in care nimic nu mai conteaza, nu e destul de frig, nu e destul de tarziu, nimeni nu e destul de important. Isi jura cuvinte pe care mai tarziu le vor incalca, isi spun vorbe dulci care mai tarziu le vor face inimile sa sangereze, se mint frumos traind clipa prin fiecare sarut. Sunt fericiti pentru ca impreuna se desprind de pamant, uita de tot, de oboseala, de griji.

Deasupra cerul ii priveste. Cativa trec pe langa ei fara sa-i observe cum stralucesc. Sunt doar doi indragostiti, intr-o noapte banala. Pentru ei e prea frig sa se opreasca sau poate fiecare alearga spre alte buze, alte imbratisari calde.

S-au mai miscat un centimetru. 

Ninge.

Decadenta

Cad intr-un abis adanc. In cadere numar clipele, momentele pe care le pierd, cele pe care le-am pierdut deja. Vad multe chipuri, unele de unica folosinta, altele dragi, unele inca imi provoaca dureri, altele imi dau putere. Intind mainile ca si cum degetele mi s-ar putea alungi astfel incat sa ma prinda, sa ma ridice, sa ma aduca printre ei. Ma trezesc brusc, confuza si pana ce clipele dispar una cate una, ma grabesc sa le retin pe cele mai importante. Dar se duc !

Nu e o zi buna, nici macar satisfacatoare. Zac de ceasuri bune in pat si prinsa in carpe nu ma mai suport. Pielea tipa, vrea sa respire dar prefer sa o sugrum in haine si cearceafuri, sa-mi opresc zbuciumul atrofiat cu pastile. Ating podeaua cu degetul mic, doar sa-l mai simt ; vibratii amortite ma trezesc din reverii ce ma tin cu ochii infipti in tavan. In convalescenta asta imi plang iar de mila, privindu-ma de sus, ca toti cei care-mi zambesc aruncand piatra.

Azi nu e o zi pentru masti, nici pentru incurajari tarzii. Azi zac pe patul meu de spital, in halucinatii si spasme ale unui drog mai puternic decat orice. Inchid ochii si adorm iar ; substanta se imprastie in corpul meu slab, alearga prin vene, le tulbura, pana cand sentimentul de respingere dispare picatura cu picatura. Cad iar, si intind mainile. Totul e in zadar.

Visez cu ochii deschisi.

Cand

... trece dorul?

... citesti cuvintele aliniate atat de frumos si zambesti ca au fost scrise, in timp de 2?

... iti amintesti fara sa ti se goleasca stomacul intr-o secunda, fara sa iti bata inima atat de tare incat ai impresia ca o sa se opreasca?

... renunti la intrebari, la cum a fost, la ce-ar fi fost, de ce si cum?

... inveti sa primesti alte zambete, alte priviri, alti ochi?

... esti pregatit sa cunosti alta mana si sa-ti permiti jocul cu alte degete?

... poti sa privesti de departe si sa nu mai adori, sa nu mai suspini, sa nu mai urasti si sa iubesti in acelasi timp?

... nume, gesturi, culori, voce, se amesteca cu altele obisnuite, deloc speciale?

... invata inima sa isi dezlege siretul in care sta sugrumata?

... te impaci cu un trecut?

Poate niciodata. Poate in curand.

Stop

Raza, raza, raza, stop. Soare, fluturi zboara, stop. Cantec canta, ploi se-arunca, stop. Cuvant, cuvant si piatra, stop. Intre randuri ploaia cade, se opreste, stop. Eu sunt ziua, tu esti noaptea, stop. Eu sting focul, tu-l aprinzi, stop. Ma desprind, ma prinzi, ma-ntorci, stop. Cine-i vara? Cine-i toamna? stop. Cati mai urca?Cati coboara? stop. Cate ganduri? Cate sabii? stop. Cata pace? Cat razboi? stop. Inima bolnava, minte ratacita, stop. Mina de creion si buze, stop. Ochi straini si mana moarta, stop. Ating umbra, ma-nfioara, stop. Tu zambesti dar plangi si stop.

Intre puncte, linii frante, stop. Vise crude, carne dulce, stop. Sete rupta, dor de frunte, stop. Ochi si pleoape, gene negre, stop. Din creion se-ntinde urma, stop. Pe cearceaf ma-ntind si-adorm, stop.

Din ploaie

Gonim noaptea intr-un sir de lumini si culori aliniate pe marginea drumului. Curand, se izbesc de parbriz picaturi de ploaie si ganduri din trecut. Mai incet, mai repede, ca un semn de impotrivire, continuam sa mergem. Intram pe un drum pierdut, departe de minutele multe si goale. Ploaia ne insoteste discret. Pe stanga, un foisor mancat de carii ne primeste in haul care se casca. E martorul multor trecatori intarziati in puterea noptii. Asteapta parca, tacut. E frig dar nu incomod si greu, departe de plumbul lui Bacovia.

Ascunsi , ea simte aerul schimbat iar el aude marea in departari. Fumul ne consuma pe toti; se amesteca in valuri si pori, apoi se pierde printre crengi. Ne-am pierdut in iarba verde, pictata nu demult. Fara stare, alerg desculta in campul pustiu. Mii de picaturi de ploaie imi brazdeaza pielea. Se sterg miile de puncte : buze, ochi, maini, centimetri de amintiri si amprente. Ma sterg de tine. Cad in ispita trecutului ce ma coboara in bratele tale si apa ma umple constant. Ma trezesc si e frig; pe bancheta din spate unde ma intorc iar, arunc marea din mine pe cerul dureros de inalt.

In linistea umbrelor cativa caini ascund secretul copacilor batrani. Se joaca in racoarea noptii haotic. Pentru o clipa farurile se sting. Ne semnam acordul pentru o situatie stranie la care ravnim toti. In bezna, numai sunetele ne plimba imaginatia in locuri tenebroase. Pamantul rece ne scuipa incet. Dam vina pe caini si pe oboseala, pe crengile uscate si cutitele din cer. Devine infricosator. Sentimentul pe care il vanam, ne ingheata sangele in vene.

Setea de noapte si mister piere incet. Drumul inapoi acasa e mai scurt, observa ea. In urma se inchid ranile pamantului strain. Cainii se opresc inainte de semnele lumii noastre. Se retrag precum paznicii unui purgatoriu lumesc. Ma aflu la mijloc, mai confuza decat la inceput ; prea departe de consiliul gandurilor mele.

In noapte, crengile isi povestesc amintiri, eu ascult.

Tarziu

...cand ai venit ? Nu te-am auzit. Nu ti-am simtit pasii coborand pe pamantul meu dar te-am visat. Eram intr-un camp si deasupra era cerul, mai senin ca niciodata. Ma priveai cu aceiasi ochi mici, asimetrici, si-mi mangaiai obrazul cu un spic de grau. Numai iarba se misca incet pe langa noi.

Aseaza-te langa mine. Mi-a fost dor sa-ti tin fata in maini si sa te sarut…in coltul gurii. Vreau sa adormi in bratele mele si sa-ti mangai chipul. Tu sa visezi la lumea care te asteapta ; sa visezi treptele care ti se pun la picioare in fiecare zi si pe care trebuie sa le urci neincetat. Sa visezi din cand in cand la ce vei deveni , cati te vor iubi, cati te vor admira, cati te vor pastra in inima si in gand ; sa visezi la cat de implinit vei fi si cum vei alerga liber fara sa dai socoteala nimanui. Nici macar mie. Eu o sa-mi inchipui doar unde te-ai ratacit, cui ii zambesti, cine iti aseaza gandurile in ordine.

Dormi si viseaza. Viseaza-ma si pe mine poate, cum te tin de mana. Sunt acolo dar atat de departe, desi te tin in brate si te privesc cum dormi. Nimic nu poate sa ascunda tacerea in care amandoi ne jucam cu mainile pe cerul cunoscut, nimic nu poate sa stearga pasii pe care ii purtam in fiecare zi departe de noi.

Dormi si viseaza. E tarziu.

flashback

Lumea se vede altfel pe bancheta din spate...

In carnavalul de lumini si culori sunetul strica ordinea fireasca a fiecarui personaj asezat strategic in coltul lui. Ca intr-un efect fast-forward, imaginea dezmatului burlesc m-a lasat in acelasi spatiu marcat cu agonia inadaptarii mele. Rasetele lor, privirile lor seci si umbrele lor pe peretii cutiei de sticla in care m-am eschivat, m-au golit treptat de energie.

In acelasi efect am privit orasul, pe o bancheta diferita. Aceleasi locuri mi-au trezit episoade sterse, aceleasi lumini, aceleasi strazi, acelasi oras mort, la 3 dimineata. E frig si am uitat cum sa inchid usa catre ranile de ieri. Am deschis-o acolo, pe bancheta din spate, alta bancheta, si acum o ignor. O va inchide noaptea cumva.

Priviti de sus suntem mici. Doar pietre, nimic special.

Noapte buna.

Uno

- Shh. Auzi?... Il auzi si tu cum bate, lovind cu putere fiecare urma de frunza ? Parca vrea sa sparga fiecare geam, cu atata inversunare… Nu mai vreau iarna. Vreau sa scapam de plapuma asta grea care ne incurca. Hai sa ne invelim cu noi doi. Eu cu tine si tu, cu mine. Vreau sa ma strangi in brate atat de tare incat sa imi imaginez ca suntem intr-un loc mai cald si mai simplu. Ar fi frumos sa fie simplu.

- Nu fii asa ! Asculta-ma si iubeste-ma cu ochii si cu buzele si cu trupul. In curand o sa coboram amandoi din universul patului asta inapoi pe pamant si lumea o sa ne oblige sa ne comportam civilizat. O sa te las sa ma saruti dar n-am sa-ti ating sufletul in plina strada. O sa te tin de mana, dar n-am sa-ti numar batai. O sa te las sa ma iubesti cu cuvinte si cu gesturi dar n-ai sa te simti implinit. Legea lor e diferita. Ei nu asculta vantul si nu-l prind intre degete…

- Strange-ma acum si ramai tacut la pieptul meu. Iarna o sa treaca.

Cobor aici. Sunt ultima din autobuz.

ex silentio

- Stii, azi vreau sa ma duci intr-un loc nou. Nou si special. De fapt nu trebuie sa fie nou. Du-ma acolo unde am fost asta vara. Mai stii? Mirosul ala de iarba verde si luminisul ala sublim. Trebuie sa fie schimbat acum. E normal, toate se schimba.

- Vreau sa conduci si eu sa te ignor pe scaunul din dreapta. Sa ma prefac numai; sa te intrebi ce tot vad pe geam si ce ganduri ma mai ingheata in acelasi punct zero. Apoi sa devii agitat, iritat de indiferenta mea si sa baigui ceva, discret, fara sa te dai de gol. Imi place cand pierzi ganduri. E ca si cum ai deschide pentru un timp, usa catre sufletul tau.

- M-am plictisit deja. Grabeste-te! in curand ma voi plictisi si de tine!..te tachinez doar. Saruta-ma! Stii doar ca ma plictisesc in fiecare zi de tine; si in fiecare zi ma atrage ceva nou. Descopar multe in absenta ta. Mai ales atunci...

- Domnisoara! Inapoiati cartea?...

- Inca nu.

8min

"Întrebărilor care nu dau singure răspuns nu li se va da răspuns niciodată."(Kafka)

*

Lovely night, almost perfect :X

Luna 1

La fel de frig, al naibii de frig! Vocea franjurata m-a impiedicat toata ziua sa ma exprim pana la capat. Intotdeauna mi-au placut vocile ragusite insa a mea suna a vioara dezacordata si devine frustrant. Mi-am planificat o zi linistita, cu ceai fierbinte, reviste, un film inteligent si muzica buna. Multumesc amicului L. pentru melodiile "numa' bune de chillout", mai raman revistele, filmul si ceaiul. N-am chef insa de prea mult efort. Am o stare letargica; de fapt vreau ceva nedefinit inca.

Aseara am adormit intr-o fractiune de secunda. Se dovedeste, asadar, C. ca una din teoriile tale chiar functioneaza. Ar fi pacat insa, sa ma joc de-a copilul prost cu mine, in fiecare noapte. Excesele nu duc la nimic bun si ce-i mult strica. Vorbeam azi cu bunica, la discutia de cafea din fiecare sambata, despre catastrofele din Chile si Haiti, si mi-am amintit de melodia asta:

Ce norocosi suntem, unii! Si ce naivi suntem, gandindu-ne ca trecem prin incercarile vietii, fara sa cunoastem macar drama in adevaratul sens al cuvantului. Cum ne irosim secunde, minute, ore bune in care sa ne construim centimetru cu centrimetru, zona de confort. Cat de egoisti si rai suntem cu cei din jur si cu noi, in fiecare moment al zilelor aliniate perfect sub umbrela "carpe diem".

Azi e vorba despre oameni curajosi.