Decadenta

Cad intr-un abis adanc. In cadere numar clipele, momentele pe care le pierd, cele pe care le-am pierdut deja. Vad multe chipuri, unele de unica folosinta, altele dragi, unele inca imi provoaca dureri, altele imi dau putere. Intind mainile ca si cum degetele mi s-ar putea alungi astfel incat sa ma prinda, sa ma ridice, sa ma aduca printre ei. Ma trezesc brusc, confuza si pana ce clipele dispar una cate una, ma grabesc sa le retin pe cele mai importante. Dar se duc !

Nu e o zi buna, nici macar satisfacatoare. Zac de ceasuri bune in pat si prinsa in carpe nu ma mai suport. Pielea tipa, vrea sa respire dar prefer sa o sugrum in haine si cearceafuri, sa-mi opresc zbuciumul atrofiat cu pastile. Ating podeaua cu degetul mic, doar sa-l mai simt ; vibratii amortite ma trezesc din reverii ce ma tin cu ochii infipti in tavan. In convalescenta asta imi plang iar de mila, privindu-ma de sus, ca toti cei care-mi zambesc aruncand piatra.

Azi nu e o zi pentru masti, nici pentru incurajari tarzii. Azi zac pe patul meu de spital, in halucinatii si spasme ale unui drog mai puternic decat orice. Inchid ochii si adorm iar ; substanta se imprastie in corpul meu slab, alearga prin vene, le tulbura, pana cand sentimentul de respingere dispare picatura cu picatura. Cad iar, si intind mainile. Totul e in zadar.

Visez cu ochii deschisi.