din Coelho

"De aceea e aşa de important să laşi anumite lucruri să treacă. Să le dai drumul. Să te desprinzi de ele. Oamenii trebuie să înţeleagă că nimeni nu trişează, uneori câştigăm, alteori pierdem. Nu aştepta să ţi se dea ceva înapoi, nu aştepta să ţi se recunoască efortul, să ţi se descopere geniul, să ţi se înţeleagă iubirea. Încheie nişte etape. Nu din orgoliu, din neputinţă sau mândrie, ci pur şi simplu pentru că acel lucru nu se mai potriveşte cu viaţa ta. Închide uşa, schimbă discul, fă curat în casă, şterge praful. Încetează să mai fii cine erai şi transformă-te în cine eşti!"

(Paulo Coelho, Zahir)

Azi imi esti atat de drag si lumea se deschide gratioasa in fata mea, ca si cum as fi singura de pe pamant. Singura careia ii zambesti, singura pe care o primesti oricand sa isi aseze capul pe umar si s-o asculti neconditionat, singura pe care s-o iubesti.

Astazi sterg praful din inima mea pentru ca esti singurul...

Mi-e dor dar... stii asta :*

despre Cuvinte

Ce sunt cuvintele?

Ce nu sunt cuvintele?

Cand racesc, primul semn e vocea. Intai ma trezesc cu o raguseala crunta, pe care o evit cu pastile. Curand ma trezesc cu franjuri de glas pana devin muta. In clipele acelea, cuvintele nu-mi mai sunt de folos. E un sentiment aiurea cu care ma obisnuiesc greu. Pana sa-mi dau seama, vocea imi revine si cuvintele, aliniate, incep sa-si urmeze sensul firesc. Incerc mai mult cand nu pot sa vorbesc. Simturile se intensifica, devin mai agitata, mi-e teama. Uneori visez ca strig dar nu ma aud. E ca si cum as fi invizibila. Nu e rau sa fii invizibil uneori; alteori, sa fii invizibil e dureros.

Cuvintele spun totul sau ... cuvintele nu spun nimic. E mai usor sa minti prin cuvinte decat sa o faci in absenta lor? Intotdeauna m-am intrebat cum ar fi viata fara sa fim capabili sa ne exprimam verbal. Fara cuvinte, probabil ne-am rani mai greu. Gesturile sunt sincere si precise dar cuvintele sunt inselatoare si dor. Conexiunile ar atinge alt nivel. Fara cuvinte, semantica nu ar mai lasa loc interpretarilor. Poate nu ne-am mai indoi atat de des de ceilalti, poate ne-ar fi mai usor sa avem incredere. Nu ne-am mai minti la fel de usor, nu ne-am mai juca cu imaginea pe care ne-o cream in fata celorlalti, poate nu am mai iubi la fel.

In absenta cuvintelor, probabil gandurile ne-ar sufoca. Haosul de idei, vise, dorinte, sperante, ar ramane inchise ca intr-o cutie a Pandorei. Cutia neagra a fiecaruia dintre noi, ascunsa de restul lumii. Ar fi ciudat...

Cuvintele sunt usi pe care alegem sa le deschidem oricand. Sunt instrumente prin care ne facem remarcati. Cuvintele ne apropie si tot ele ne despart. Cuvintele nu sunt insa de ajuns sa exprime tot ceea ce suntem sau ce vrem sa fim. Cuvintele vin si se duc. Uneori nu inseamna nimic, uneori inseamna totul...

[Poem scris cu cerneală simpatică]

de Livia Roşca

Trebuie să le arăt pe cineva lângă mine

altfel vor şti să muşte până la os.

Unghiile şi genele mele alunecă peste lemnul camerei, devenită propria mea carapace mirosind a răşină.
Aici ti-aş putea coase rănile cu dinţii
Aici părul meu îmbibat cu ierburi ar încolăci răul strâns în cercuri dure la picioarele tale.

Aici nu e acolo.

Acolo vine sprintenă frica de bărbatul pickammer
Frica de femeile văduvă neagră
Nevoia de Nivea Visage, de farduri şi ochi rimmelaţi.

N-o sa-ţi mai placă până la urmă vizuina asta 
în care femeia nu-ţi ţine sufletul cald la culcare 
Şi uite aşa tristeţea se converteşte, devine altceva
totuşi grav dar pervers
E momentul în care nimic nu contează
decât EU care merit un minim răsfăţ
Tâmplele zvâcnind pe cordul oricui te-ar primi lângă coaste
Moleşeala fluidă coborând încet ca printr-o clepsidră
Patul plin de nisip în care începi să te afunzi
Starea frivolă şi stranie aşa ca ciorapii plasă purtaţi pe sub blugi

Acolo ea are picioarele reci şi nesigure pe o gresie străină
Ungiile lungi şi roşii ca o rană proaspătă în care tu te reflecţi
Ochii tulburi ca o baltă cu peşti

Aici, peste glezne îmi trece mucoasă o talpă de melc.

:X

Nuvele sub ecstasy

Astazi am citit o uimitoare carte semnata Frederic Beigbeder, nu prima optiune scrisa de el dar singura disponibila la biblioteca zilele trecute, "Nuvele sub ecstasy". Trebuie sa recunosc ca recomandarea facuta de unul din amicii mei nu a fost deloc inflorita, asa incat am reusit sa nu ma desprind de cartea cu pricina pana cand nu am terminat-o. E cu siguranta unul din autorii ale carui randuri iti marcheaza usor existenta sau, cel care te surprinde cu franchetea gandurilor sale asternute in stare latenta, neslefuita. Bineinteles, urmeaza o alta carte semnata Frederic Beigbeder insa, pana atunci, am selectat cateva pasaje din colectia de nuvele scrise sub efectul MDMA:

"[...]De ce imi umezesc mana in mana ta? De ce genunchii tai trezesc in mine dorinta sa inventez verbe tranzitive? Si de fapt cat e ceasul? Care ti-e numele? Vrei sa te mariti cu mine? Poti sa-mi spui unde ne aflam in acest moment? Ce-i acel ceva pe care l-ai pus pe limba ta si pe a mea?[...]" (Spleen la aeroportul Roissy-Charles-de-Gaulle)

"[...] O seara, ca si o viata, nu-i reusita decat daca a inceput prost. Sa pleci : iata doua cuvinte mult prea rar puse in aplicare. Nu trebuie sa mai visam cuvinte, trebuie as le traim. [...] Sa iubesti sau sa te prefaci ca iubesti, unde este diferenta, din moment ce reusesti sa te inseli pe tine insuti?" (Un text demodat)

"In aceasta dimineata s-a facut ziua. Vreau sa spun ca s-a facut cu adevarat ziua, caci inainte era numai pe jumatate ziua. Va asigur ca ai o ciudata impresie cand vezi o zi cu adevarat deplina."(Ziua cand le-am placut fetelor)

"Si am visat, am visat o lume plina de culori vii si de fete cu gropite bronzate; melodii din copilarie rasunau in urechile mele amortite; ploua cu soare. Am visat ca mergeam spre tine si ac tu ma luai de mana. Am visat ca inima mea rosea, ca alergam printr-o padure de nuferi si ca pasarile infloreau. Am visat iubirea si am iubit acel vis." (Ganduri negre dupa petrecere)

"[...] Voiam sa sufere toata viata ei, sa-mi certifice iubirea ei absoluta in fiecare secunda si pana la moarte. Iata de ec am parasit-o. Si iata de ce nu m-a mai vazut niciodata. Cu fiecare zi care trece, suferim tot mai mult, gandindu-ne unul al celalalt. De multi si multi ani, plangem amandoi. Dar ea stie, ca si mine, ca nu poate fi altfel. Cea mai frumoasa dovada de dragoste este pentru noi aceea de a nu ne mai vedea niciodata." (Nuvela cea mai dezgustatoare din aceasta carte)

" Anumite persoane nu au dreptul sa iasa din viata noastra, nu cand tocmai le-am sedus, nu cand am dansat cu ele pe slow-ul Moon River de Audrey Hepburn, nu cand te-ai intalnit pe luna plina intr-o piscina luminata cu lumanari." (Prima nuvela din "Easy Reading")

"Barbatul poate ca nu este facut sa fie singur, dar el este totusi - chiar si atunci cand este casatorit, barbatul este singur si abandonat pe o planeta care goneste in vidul intersideral cu o viteza de 29, 79 kilometri pe secunda. Barbatul se naste, alearga, se grabeste sa traiasca, citeste carti, se duce al cinema, sufera, isi ia micul dejun, moare. Uneori, in acest rastimp, poate sa i se para ca nu-i facut pentru eternul celibat. Atunci risca sa se indragosteasca, adica sa o minta pe o tanara femeie si totodata pe sine insusi." (Singuratatea in mai multi)

That's it! Recomand si eu cu caldura acest autor.

Lotta love, M.

O Evă spirituală

de David Herbert Lawrence 
[tradus de Axel Lenn]

Închide-ţi ochii, iubito, aş vrea să te orbesc;
Te-au învăţat să vezi
Doar media aritmetică a lucrurilor,
Algebra iscusită a chipurilor doar,
Şi-n providenţă geometria
Completându-i sferele, lucrând ingenios.

Ochii ţi-i voi acoperi cu sărutări până vei orbi;
Ca şi cum aş putea - de-ar putea cineva...
În beznă probabil vei găsi ceea ce tot cauţi.
Au găsit atât de multe părticele ochii tăi dibaci,
Şi-am devenit un caleidoscop
Pe care-l scuturi iar şi iar, fără să-nţelegi ceva.
Mi-ajung predicile tale - Doamne, cât te pot urî!
Ţi-e teamă să nu-ţi însel aşteptările, nu?
Crezi ca acceptându-mă pur si simplu decazi în ochii tăi
Cumva? - cât de trist, de intrinsec, de spiritual, şi totuşi cât de precaut, tu
Vrei doar să mă supui voinţei, conştiinţei tale -
Te urăsc.

Rainer Maria Rilke

Ignorant Before The Heavens Of My Life

Ignorant before the heavens of my life,
I stand and gaze in wonder. Oh the vastness
of the stars. Their rising and descent. How still.
As if I didn't exist. Do I have any
share in this? Have I somehow dispensed with
their pure effect? Does my blood's ebb and flow
change with their changes? Let me put aside
every desire, every relationship
except this one, so that my heart grows used to
its farthest spaces. Better that it live
fully aware, in the terror of its stars, than
as if protected, soothed by what is near.

[yes, yes, yes :">]

Din carti

“Îmi fac impresia, când mă uit înapoi, c-am purtat în mine viaţa unui străin... Totdeauna mi-am închipuit sufletul omului ca o visterie cu odăi multe, unele pline de comori, altele deşarte. Mulţi oameni, cei mai mulţi, trăiesc toată viaţa în cămăruţele cele goale şi veşnic deschise, căci celelalte sunt zăvorâte cu lacăte grele, şi cheile lor zac tăinuite în focul chinurilor. Pe mine golul m-a înfricoşat ca şi întunericul. De aceea m-am străduit să găsesc cheile comorilor mele. Dar şi comorile sunt înşelătoare. Îndată ce ai descoperit una, râvneşti pe cele mai ascunse? Poate cea mai de preţ nu ţi-o dezvăluie decât moartea, şi totuşi o doreşti cu lăcomia avarului? O fi deşartă chiar râvna aceasta? Fără ea însă viaţa n-ar mai avea nicio valoare şi nu s-ar deosebi întru nimic de viaţa unei gângănii!. Azi simt c-am descoperit o comoară nouă şi trebuie s-o apăr cu orice jertfă!”(Padurea spanzuratilor)

"Sufletul tau sa fie totdeauna la fel cu gandul, gandul cu vorba si vorba cu fapta caci numai astfel vei obtine un echilibru statornic intre lumea ta cea mica dinauntru si lumea dinafara. " (Padurea spanzuratilor)

“Inima omului, în primele săptămâni ale vieţii embrionare, se află nu în piept, ci în cap, în mijlocul creierilor şi de-abia pe urmă coboară mai jos, despărţindu-se de creier pentru totdeauna. Ce minunat ar fi dacă inima şi creierul ar fi rămas împreună, îngemănate, să nu facă niciodată inima ce nu vrea creierul şi mai cu seamă creierul să nu facă ce sfâşie inima.”(Padurea spanzuratilor)

"Sufletul rătăci un răstimp, parcă şi-ar fi încercat zborul spre o lume nouă. Conştiinţa pură se reînchega pe cât rămâneau mai departe urmele vieţii materiale. Încet-încet, sufletul îşi redobândi limpezimea. Mişcarea se intensifică mereu, prin planuri tot mai luminoase. Spaţiul însuşi se rotunjea în nemărginire până unde timpul se confundă cu imobilitatea."(Adam si Eva)

"Fericirea adevărată e totdeauna o clipă. Mai multă n-ar putea îndura firea omului care, deseori, într-o viaţă de mulţi ani, nu are norocul să întâlnească nici clipa aceasta, nici măcar să se apropie de ea." (Adam si Eva)

"Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta e un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc: aici începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii."

Liviu Rebreanu

Minulescu

Romanţa zilelor de ieri ,

Ion Minulescu

Taci,
Să nu-mi deştepţi tristeţea amintirilor culcate
În sicriurile-albastre ale zilelor de ieri!...
Taci,
Să nu-mi deştepţi în suflet tragediile jucate
În aplauzele mute ale-ntâielor dureri!
Treci tăcut ca beduinul ce cutreieră nisipul,
Treci tăcut ca cel ce-şi pune mâinile-n cruciş pe piept,
Şi să nu mă chemi pe nume -
Să-mi deştepţi din piatră chipul
Sfinxului,
Ce-ar vrea să-mi spună că e timpul să-l deştept...
Ocoleşte-mă cu groază, ca pe-un stârv de om ucis -
Nu de oameni,
Ci de mâna ne'ntrupatelor dorinţi -
Şi pe piatra-mi funerară nu citi poemul scris
De nebunul din cetatea plină numai de cumunţi!...
Ocoleşte-mă cu groază...
Dar opreşte-te deoparte,
Să mă poţi privi de-a-ntregul
Şi să-mi spui ce vezi...
Eu sunt
Stropul vinului ce scade prin paharele deşarte
Şi romanţa nesfârşită, căci arcuşele s-au frânt!

<3<3<3>

Cuvinte, droguri ale omenirii

Cu Cat Sunt Mai Aproape De Cel Din Urma Ceas
Francesco Petrarca

Cu cât sunt mai aproape de cel din urma ceas
Ce numai el scurteaza mizeria umana,
Cu-atât vad ce grabit e al vremii ager pas -
Si sa mai sper în vreme e amagire vana.

Spun gândurilor mele: Curând se va topi
Ca neaua huma aspra a trupului. Nu mult
Rastimp de-ale iubirii de-acum vom mai vorbi,
Caci vine potolirea simtirii în tumult.

Cu trupul deodata, speranta se va duce
- Ea care-atât ne-ndeamna iluzii sa nutrim -
Si lacrima, si râsul, si teama, si mânia.

E limpede cum printre pacatele nauce
Si sterpe, regasita se nalta omenia.
Si cum ades zadarnic oftam si suferim!

<3<3<3

Pablo N.

"The books that help you most are those which make you think that most. The hardest way of learning is that of easy reading; but a great book that comes from a great thinker is a ship of thought, deep freighted with truth and beauty."

*

Walking Around 

It so happens I am sick of being a man.
And it happens that I walk into tailorshops and movie
houses
dried up, waterproof, like a swan made of felt
steering my way in a water of wombs and ashes.

The smell of barbershops makes me break into hoarse
sobs.
The only thing I want is to lie still like stones or wool.
The only thing I want is to see no more stores, no gardens,
no more goods, no spectacles, no elevators.

It so happens that I am sick of my feet and my nails
and my hair and my shadow.
It so happens I am sick of being a man.[...]

[...]I stroll along serenely, with my eyes, my shoes,
my rage, forgetting everything,
I walk by, going through office buildings and orthopedic
shops,
and courtyards with washing hanging from the line:
underwear, towels and shirts from which slow
dirty tears are falling.

*

Lotta love, g'night!

Emily D.

This is my letter to the World 

This is my letter to the World
That never wrote to Me.
The simple News that Nature told  
With tender Majesty.

Her Message is committed
To Hands I cannot see.
For love of Her -Sweet - countrymen
Judge tenderly - of Me.

*

Tell all the Truth but tell it slant

Tell all the Truth but tell it slant.
Success in Circuit lies
Too bright for our infirm Delight
The Truth's superb surprise

As Lightning to the Children eased
With explanation kind
The Truth must dazzle gradually
Or every man be blind.

*

Poem II

I Do Not Love You Except Because I Love You

by Pablo Neruda

I do not love you except because I love you;
I go from loving to not loving you,
From waiting to not waiting for you
My heart moves from cold to fire.

I love you only because it's you the one I love;
I hate you deeply, and hating you
Bend to you, and the measure of my changing love for you
Is that I do not see you but love you blindly.

Maybe January light will consume
My heart with its cruel
Ray, stealing my key to true calm.

In this part of the story I am the one who
Dies, the only one, and I will die of love because I love you,
Because I love you, Love, in fire and blood.

Poem I

Saddest Poem

by Pablo Neruda

I can write the saddest poem of all tonight. 

Write, for instance: "The night is full of stars,
and the stars, blue, shiver in the distance." 

The night wind whirls in the sky and sings. 

I can write the saddest poem of all tonight.
I loved her, and sometimes she loved me too. 

On nights like this, I held her in my arms.
I kissed her so many times under the infinite sky. 

She loved me, sometimes I loved her.
How could I not have loved her large, still eyes? 

I can write the saddest poem of all tonight.
To think I don't have her. To feel that I've lost her. 

To hear the immense night, more immense without her.
And the poem falls to the soul as dew to grass. 

What does it matter that my love couldn't keep her.
The night is full of stars and she is not with me. 

That's all. Far away, someone sings. Far away.
My soul is lost without her. 

As if to bring her near, my eyes search for her.
My heart searches for her and she is not with me. 

The same night that whitens the same trees.
We, we who were, we are the same no longer. 

I no longer love her, true, but how much I loved her.
My voice searched the wind to touch her ear. 

Someone else's. She will be someone else's. As she once
belonged to my kisses.
Her voice, her light body. Her infinite eyes. 

I no longer love her, true, but perhaps I love her.
Love is so short and oblivion so long. 

Because on nights like this I held her in my arms,
my soul is lost without her. 

Although this may be the last pain she causes me,
and this may be the last poem I write for her.

Kafka

"Intotdeauna sa respiri mai intai usurat dupa rabufnirile de orgoliu si automultumire.[...] Fericirea de a te misca, disperarea de a fi la stramtoare, nebunia de a persevera, sentimentul mizerabil in fata linistii de afara. Toate astea se petrec atat simultan, cat si alternativ; chiar in murdaria sfarsitului, fericirea unei raze de soare."

"Exista doua pacate umane capitale, din care deriva toate celelalte: nerabdarea si nepasarea. Din pricina nerabdarii oamenii au fost alungati din paradis, iar din cauza nepasarii nu se mai intorc acolo."

"Tu esti teama. Cat vezi cu ochii, niciun elev."

"Si cel cazut in extaz si cel care se ineaca ridica bratele. Primul face dovada bunei intelegri cu elementele; al doilea este in conflict cu ele....Nu cunosc continutul, nu am cheia, nu cred in zvonuri, totul este usor de inteles, caci eu insumi sunt totul."

"Orgoliul te face respingator; de fapt ar trebui sa fie ucis; in loc de asta, el este doar ranit, ajunge 'orgoliu ranit'."

"Omul nu poate trai fara a avea un sentiment durabil de incredere in ceva indestructibil, in timp ce atat indestructibilul, cat si increderea ii pot ramane necunoscute multa vreme."

"Cerul e mut, doar ecou pentru cel mut."

"In lupta dintre tine si lume sunt de partea lumii."

"Teoretic exista o posibilitate perfecta de a fi fericit: sa crezi in indestructibilul din tine si sa nu aspiri la el."

"Nu e nevoie sa pleci de acasa. Ramai la masa ta si asculta! Dar nici macar nu trebuie sa asculti, asteapta doar! Si nici macar sa nu astepti, ci sa stai absolut linistit si singur! Lumea ti se va oferi s-o demasti; ea nu poate face altfel si se va rasuci, extaziata, in fata ta."

***

to be continued

Versuri

Ok. Azi ma incearca un sentiment ciudat.Nu stiu exact cum sa-l explic dar imi lasa un gol in stomac. E un soi de anxietate, ca si cum as astepta ceva sau pe cineva. Incerc sa-l evit de azi-dimineata, de cand m-am trezit brusc, ca si cum uitasem sa scot placa din priza. Mi-am deschis urgent winampu' si ma amestec in versurile din lista. O melodie mi-a placut mult si o sa-i scriu versurile aici, putin modificate pentru ca e un mesaj pe care l-as trimite si eu, intr-o sticla.

Scrisoare De Bun Ramas, by Pasarea Colibri

Iubite, cata lume intre noi,
Numaratori de ploi din doi in doi
Si dintr-un ochi de dor necunoscut,
Cate zapezi pe buze ne-au crescut...

Asculta-ma si lasa-ma sa strig,
Mi-e frica de-ntamplare si mi-e frig
Si nu mai vreau sa stiu pan-la sfarsit
Cine-a iubit frumos, cine-a gresit,

Cine-a facut spre noapte primul pas,
Cine-a plecat din joc, cine-a ramas,
Cine si-a smuls peretii rand pe rand,
Cine s-a-ntors mereu cu ziua-n gand,
Cine a pierdut si cine a castigat
De toate inlantuit sau dezlegat,
Cine a crezut mai mult in celalalt,
Sub cerul prea strain si prea inalt.

Iubite, cata lume intre noi,
Numaratori de ploi din doi in doi
Si dintr-un ochi de dor necunoscut,
Cate zapezi pe buze ne-au crescut...

Cand am sa uit cum suna glasul tau,
Decat tacerea, ce-mi va fi mai rau
Si cum sa pot sub stele innopta
Cand nu mai simt ce-nseamna umbra ta?

Numaratori de ploi din doi in doi
Iubite, cata lume intre noi.

Si mai ciudat e ca toate cuvintele astea le-am simtit si le simt in continuare. Si toate melodiile pe care le ascult, toate sensurile lor, toate mesajele lor, toate intamplarile prin care le-am gasit sau mi-au fost date, sau dedicate, toate poarta amintiri. Ascult acum o melodie draguta pe care mi-a dedicat-o in Geenie la una din primele noastre intalniri (The Fray - Look after you). Eram asa mandri si vrajiti. Si-mi amintesc cu drag, azi dupa 13 zile de cand nu ne-am mai sarutat. E pacat ca lucrurile nu rezista in timp. Si asa cum spunea O. Wilde “Oamenii strică fiecare clipă de romantism prin încercarea de a o face să dureze pentru totdeauna." Nici nu vreau o dragoste martira sau utopica, vreau o dragoste normala si sincera...

Intre timp:

to be continued...

Your Feet by Pablo Neruda

When I cannot look at your face 
I look at your feet. 
Your feet of arched bone, 
your hard little feet. 
I know that they support you, 
and that your sweet weight 
rises upon them. 
Your waist and your breasts, 
the doubled purple 
of your nipples, 
the sockets of your eyes 
that have just flown away, 
your wide fruit mouth, 
your red tresses, 
my little tower. 
But I love your feet 
only because they walked 
upon the earth and upon 
the wind and upon the waters, 
until they found me.

If You Forget Me by Pablo Neruda

I want you to know
one thing.

You know how this is:
if I look
at the crystal moon, at the red branch
of the slow autumn at my window,
if I touch
near the fire
the impalpable ash
or the wrinkled body of the log,
everything carries me to you,
as if everything that exists,
aromas, light, metals,
were little boats
that sail
toward those isles of yours that wait for me.

Well, now,
if little by little you stop loving me
I shall stop loving you little by little.

If suddenly
you forget me
do not look for me,
for I shall already have forgotten you.

If you think it long and mad,
the wind of banners
that passes through my life,
and you decide
to leave me at the shore
of the heart where I have roots,
remember
that on that day,
at that hour,
I shall lift my arms
and my roots will set off
to seek another land.

But
if each day,
each hour,
you feel that you are destined for me
with implacable sweetness,
if each day a flower
climbs up to your lips to seek me,
ah my love, ah my own,
in me all that fire is repeated,
in me nothing is extinguished or forgotten,
my love feeds on your love, beloved,
and as long as you live it will be in your arms
without leaving mine

Today

"Iubeam o fata care ma iubea si ea, dar trebuia s-o parasesc. De ce? Nu stiu. Era ca si cum ar fi fost inconjurata de oameni inarmati care-si tineau sulitele indreptate spre exterior. De cate ori ma apropiam,nimeream in varfurile lor,ma raneam si trebuia sa ma intorc. Am suferit mult.
Si fata n-avea nicio vina?
Nu cred, or mai degraba sunt convins. Comparatia precedenta a fost incompleta: si eu eram inconjurat de oameni inarmati care-si tineau sulitele spre interiorul cercului pe care-l descriau, adica indreptate catre mine. Ori de cate ori ma avantam spre fata, ma agatam mai intai in sulitele celor din jurul meu si inca de aici nu mai puteam inainta. Poate ca n-am ajuns niciodata la cei din jurul fetei; iar de-as fi razbit, as fi fost deja insangerat de sulitele mele si mi-as fi pierdut cunostinta.
Fata a ramas singura?

Nu, altcineva a patruns pana la ea. usor si fara nicio piedica. Epuizat de efort, am privit totul asa de indiferent ca si cum as fi fost aerul in care fetele lor se lipeau una de alta in primul sarut."

(Kafka)