[Poem scris cu cerneală simpatică]

de Livia Roşca

Trebuie să le arăt pe cineva lângă mine

altfel vor şti să muşte până la os.

Unghiile şi genele mele alunecă peste lemnul camerei, devenită propria mea carapace mirosind a răşină.
Aici ti-aş putea coase rănile cu dinţii
Aici părul meu îmbibat cu ierburi ar încolăci răul strâns în cercuri dure la picioarele tale.

Aici nu e acolo.

Acolo vine sprintenă frica de bărbatul pickammer
Frica de femeile văduvă neagră
Nevoia de Nivea Visage, de farduri şi ochi rimmelaţi.

N-o sa-ţi mai placă până la urmă vizuina asta 
în care femeia nu-ţi ţine sufletul cald la culcare 
Şi uite aşa tristeţea se converteşte, devine altceva
totuşi grav dar pervers
E momentul în care nimic nu contează
decât EU care merit un minim răsfăţ
Tâmplele zvâcnind pe cordul oricui te-ar primi lângă coaste
Moleşeala fluidă coborând încet ca printr-o clepsidră
Patul plin de nisip în care începi să te afunzi
Starea frivolă şi stranie aşa ca ciorapii plasă purtaţi pe sub blugi

Acolo ea are picioarele reci şi nesigure pe o gresie străină
Ungiile lungi şi roşii ca o rană proaspătă în care tu te reflecţi
Ochii tulburi ca o baltă cu peşti

Aici, peste glezne îmi trece mucoasă o talpă de melc.

:X