uneori mi-e atat de teama
pentru ca iti stiu si nordul si sudul
si in loc sa ma apropii de centrul tau, ma indepartez tot mai mult.
iar tu, la fel de strain ca si mine,
respiri in fortele opuse ce ne atrag despartindu-ne vesnic,
pana ne pierdem din trupuri si din spirite,
si ajungem nimic.
ma sufoc incercand sa ma gandesc la golul care se casca intre noi,
si la marea de ganduri din care mai arunci uneori cate un val peste tarmul meu.
ma sufoca pana si ideea ca suntem facuti din acelasi lut rupt in doua bucati perfecte,
aluat de vase si sange si ochi si buze care se cauta neincetat.
tu incerci sa tragi lumea peste noi si sa apropii distanta,
sau dimpotriva, de teama ca ne vom alinia, ma respingi si ma alungi in alt pol.
dar dimineata, dimineata cand iarba respira de verde si crud,
ma astepti in acelasi punct si ma strigi sa te aud,
sa te simt, sa te pastrez in suflet si in gand.
pana cand?
